Medicul a ieșit din cabinet după aproape douăzeci de minute.
S-a uitat când la mine, când la Alina.
— Din fericire, fetița este bine. A fost o scădere bruscă de tensiune și o deshidratare puternică. Dacă mai întârziați, lucrurile se puteau complica.
Am simțit că pot respira din nou.
Alina însă a izbucnit în plâns.
Nu din cauza diagnosticului.
Ci pentru că cineva îi spusese, după mult timp, că totul va fi bine.
Am rămas lângă ea până când și-a revenit.
Abia atunci am întrebat-o încet:
— Cine vine să te ia acasă?
Și-a coborât privirea.
— Nimeni.
— Părinții?
A clătinat din cap.
— Mama a murit acum trei ani. Tata locuiește în alt județ și nu mai ținem legătura.
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Și locuiești singură?
— Da… într-o garsonieră.
În acea după-amiază am condus-o până acasă.
Garsoniera era curată, dar aproape goală.
În frigider se aflau doar o sticlă de apă și câteva iaurturi.
Înainte să plec, i-am lăsat numărul meu de telefon.
— Dacă ai nevoie de ceva… mă suni.
Am crezut că nu o va face niciodată.
Dar peste trei zile telefonul a sunat.
— Doamnă Sofia… îmi pare rău că vă deranjez…
Avea nevoie doar de cineva care să o ducă din nou la control.
Am mers.
Apoi am mers și săptămâna următoare.
Și încă o dată.
Fără să ne dăm seama, am început să bem câte o cafea după fiecare consultație.
Vorbeam despre copil.
Despre viață.
Despre soțul meu, pe care îl pierdusem.
Despre mama ei, de care îi era atât de dor.
Într-o zi, după ce am lăsat cănile în chiuvetă, Alina m-a privit emoționată.
— Pot să vă spun ceva?
— Sigur.
— De când am rămas însărcinată… nimeni nu m-a mai întrebat dacă sunt bine.
Mi s-a pus un nod în gât.
Am luat-o în brațe fără să spun nimic.
Câteva luni mai târziu a venit pe lume o fetiță sănătoasă.
Am fost prima persoană pe care Alina a sunat-o după ce a intrat în salon.
Când am ajuns la maternitate, mi-a pus în brațe un ghemotoc de câteva kilograme.
— Vreau să vă spun cum o va chema.
Am zâmbit.
— Cum?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Sofia.
Am rămas fără cuvinte.
— Nu pot accepta…
A zâmbit printre lacrimi.
— Dacă în ziua aceea ați fi trecut mai departe, poate că astăzi n-aș mai fi avut pe cine să țin în brațe.
Lacrimile au început să-mi curgă și mie.
Au trecut aproape doi ani de atunci.
În fiecare duminică, Alina și micuța Sofia vin la mine la prânz.
Fetița aleargă prin apartament, îmi spune „bunica Sofia” și râde de fiecare dată când pisica încearcă să-i fure jucăriile.
Uneori mă gândesc la ziua aceea din stația de autobuz.
La toți oamenii care au trecut nepăsători.
Și la cei câțiva pași pe care îi făcusem înainte să mă întorc.
Am înțeles atunci că nu este nevoie de gesturi uriașe pentru a schimba destinul unui om.
Uneori este suficient să te oprești.
Să întrebi:
„Ești bine?”
Iar răspunsul la această întrebare îți poate schimba viața pentru totdeauna.