Polițiștii au discutat câteva minute cu șefa de tură, apoi unul dintre ei s-a așezat în genunchi în fața Mariei.
— Bună, eu sunt agentul Ionescu. Știi cum îi cheamă pe mama și pe tata?
Fetița și-a strâns ursulețul la piept.
— Mama…
A făcut o pauză lungă.
— Mama plânge mereu.
Agentul a schimbat o privire cu reprezentanta de la Protecția Copilului.
— Dar tata?
Maria a început să tremure.
— Nu vreau acasă…
A fost suficient.
Polițiștii au pornit imediat verificările, iar eu mi-am terminat declarația și eram gata să plec.
Dar nu puteam.
Privirea aceea speriată mă urmărea.
Reprezentanta de la Protecția Copilului s-a apropiat de mine.
— Vă mulțumim că ați rămas cu ea.
Am ezitat câteva secunde.
— Pot să întreb… este bine?
Femeia a oftat.
— Din păcate, nu este prima dată când fuge de acasă.
Am simțit un fior rece.
— Cum adică?
— Vecinii au făcut mai multe sesizări în ultimele luni. Există suspiciuni că în familie sunt probleme grave. Până acum nu am avut suficiente dovezi pentru a lua o măsură.
Am privit spre Maria.
Ținea ursulețul atât de strâns, încât i se albiseră degetele.
În acel moment am înțeles că, atunci când spusese „Mi-e frică”, nu vorbea despre faptul că se rătăcise.
Vorbea despre faptul că nu voia să fie dusă înapoi.
În zilele următoare nu mi-am putut scoate copilul acela din minte.
Mă întrebam mereu dacă este bine.
Dacă mănâncă.
Dacă doarme.
Dacă încă îi este frică.
După aproape două săptămâni am primit un telefon.
Era aceeași reprezentantă de la Protecția Copilului.
— Știu că poate vi se pare neobișnuit, dar Maria a întrebat de dumneavoastră în fiecare zi.
Am rămas fără cuvinte.
— Este în siguranță?
— Da. Se află într-un centru de plasament până când instanța va decide ce se întâmplă mai departe.
A făcut o scurtă pauză.
— Ne întrebam dacă ați dori să o vizitați.
În duminica următoare am intrat în curtea centrului cu emoții mai mari decât avusesem vreodată.
Maria m-a văzut prin geam.
A lăsat jucăria din mână și a alergat spre mine.
S-a oprit la doar un pas.
Parcă îi era teamă că dispar.
— Ați venit…
Am îngenuncheat în fața ei.
— Ți-am promis că o să fii în siguranță.
Pentru prima dată am văzut-o zâmbind cu adevărat.
Au urmat luni întregi de vizite, evaluări și discuții cu psihologi și asistenți sociali.
Încet, Maria a început să râdă din nou.
Să deseneze.
Să meargă la școală fără teamă.
În cele din urmă, instanța a decis că întoarcerea în familia biologică nu era posibilă în acel moment.
Atunci am luat cea mai importantă hotărâre din viața mea.
Am depus actele pentru a deveni familia ei de plasament.
Procedura a durat luni de zile.
Dar într-o după-amiază de primăvară, Maria a intrat în apartamentul meu ținând același ursuleț de pluș în brațe.
S-a uitat în jur și m-a întrebat încet:
— Aici… pot să despachetez toate hainele?
Lacrimile mi-au umplut ochii.
Am îngenuncheat și am îmbrățișat-o.
— Da, puiule.
Acum acesta este și acasă la tine.
Maria a zâmbit și, pentru prima dată de când o cunoscusem, nu mai exista urmă de teamă în ochii ei.
Am înțeles atunci că uneori viața îți schimbă destinul în cel mai neașteptat loc.
În cazul meu…
printre rafturile unui supermarket și un cărucior de cumpărături.