Laurențiu s-a așezat timid lângă Beatrice, ținând încă bancnota mototolită în palmă.
Femeia a observat că buzele copilului erau vineții de frig.
— Ai mâncat ceva astăzi? întrebă ea încet.
Băiatul clătină din cap.
— Tata a zis că mâncăm după petrecere… dar petrecerea încă nu s-a terminat.
Beatrice și-a deschis geanta.
Mai avea doar un sandviș pregătit pentru drumul spre casă și o sticlă mică de ceai cald.
Le-a întins fără să stea pe gânduri.
— Ia-le.
Laurențiu s-a uitat când la ea, când la mâncare.
— Dar tu?
— Eu mă descurc.
Copilul a mușcat încet din sandviș.
Apoi încă o dată.
Și încă o dată.
Mânca atât de repede încât Beatrice și-a întors privirea pentru câteva clipe.
Nu voia să-l facă să se simtă rușinat.
După ce a terminat, băiatul a zâmbit pentru prima dată.
— Mulțumesc…
— Astăzi este o zi specială?
Laurențiu a dat încet din cap.
— Da.
— Ce sărbătorești?
Băiatul și-a coborât privirea.
— Ziua mea.
Beatrice a rămas nemișcată.
— La mulți ani…
— Am împlinit opt ani.
Vocea îi era atât de stinsă, încât aproape se pierdea printre colindele din piață.
— Tata mi-a promis că după întâlnirea cu oamenii lui mergem împreună la târg.
— Și?
— Mi-a spus că durează doar puțin…
Ridică privirea spre hotel.
— A trecut aproape toată ziua.
Beatrice simți cum i se strânge sufletul.
Un copil care avea tot ce își putea cumpăra cu bani.
Și nimic din ceea ce conta cu adevărat.
Se ridică zâmbind.
— Hai.
— Unde?
— La ziua ta.
Laurențiu clipi surprins.
— Chiar putem?
— Sigur că putem.
Au intrat împreună printre căsuțele de lemn ale târgului de Crăciun.
Beatrice i-a cumpărat o gogoașă pudrată cu zahăr.
Au admirat instalațiile luminoase.
Au ascultat colindele.
Au făcut o fotografie într-o sanie decorativă.
Pentru prima dată în acea zi, Laurențiu râdea.
Râdea cu poftă.
Ca orice copil de opt ani.
După aproape două ore, s-au întors spre hotel.
În fața intrării era agitație.
Mai mulți angajați discutau între ei.
Un bărbat în costum elegant vorbea nervos la telefon.
Când l-a văzut pe Laurențiu, a închis imediat apelul.
— Laurențiu!
A venit în grabă spre ei.
— Unde ai fost? Te caut de ore întregi!
Copilul nu s-a ascuns.
Nu s-a speriat.
A rămas lângă Beatrice.
— Am fost… copil.
Bărbatul a rămas fără replică.
Privirea i-a alunecat spre femeia simplu îmbrăcată.
A observat sacoșa cu obiectele handmade.
Mănușile uzate.
Și zâmbetul liniștit cu care îl privea.
— Dumneavoastră sunteți…?
— Mă numesc Beatrice.
Atât.
Nimic mai mult.
Tatăl lui Laurențiu și-a trecut mâna peste față.
— Îmi pare rău… nu mi-am dat seama că…
Beatrice l-a întrerupt cu blândețe.
— Nu are nevoie de jucării mai scumpe.
Nu are nevoie de hoteluri mai luxoase.
Astăzi avea nevoie doar ca cineva să-i spună „La mulți ani”.
Bărbatul și-a privit fiul.
Pentru prima dată a observat cât de tare îi strângea acesta mâna femeii.
Laurențiu ridică ochii spre tatăl său.
— Tati…
— Da?
— Astăzi a fost cea mai frumoasă zi de naștere din viața mea.
Dar nu datorită cadourilor.
Ci pentru că cineva a avut timp pentru mine.
Bărbatul a rămas cu privirea în pământ.
După câteva clipe s-a apropiat de fiul lui și l-a îmbrățișat.
O îmbrățișare stângace.
Dar sinceră.
Beatrice a zâmbit.
Știa că nu putea schimba trecutul acelui copil.
Dar poate că reușise să schimbe viitorul lui.
Și uneori, o singură zi în care un copil se simte iubit valorează mai mult decât toate averile din lume.