Maria privea actele fără să poată rosti un cuvânt.
Lacrimile care, cu câteva clipe înainte, erau de umilință deveniseră lacrimi de uimire.
— Mamă… este adevărat?
Am zâmbit și am dat încet din cap.
— Da, draga mea.
Toți invitații încercau să vadă ce scria pe foile din mâinile ei.
Constanța Hariton își pierduse deja zâmbetul.
Robert s-a apropiat și el.
— Ce sunt documentele acelea?
Maria i le-a întins fără să spună nimic.
El le-a răsfoit grăbit.
Fața i s-a schimbat dintr-o dată.
— Este… actul de proprietate?
Am făcut un pas înainte.
— Da. Este actul casei pe care am cumpărat-o pentru fiica mea.
În sală s-a auzit un murmur.
— O casă? a întrebat cineva dintre invitați.
— Da. O casă în Sinaia. Plătită integral. Pe numele Mariei.
Robert a rămas nemișcat.
Constanța și-a încleștat maxilarul.
Am continuat liniștită.
— Am muncit treizeci și cinci de ani în aceeași fabrică. Am pus bani deoparte în fiecare lună. N-am avut haine scumpe, vacanțe exotice sau mașini luxoase. Dar am avut un singur vis: ca fiica mea să nu depindă niciodată de bunăvoința nimănui.
Maria plângea în tăcere.
Am luat uniforma de menajeră de pe masă.
Am privit-o câteva clipe.
— Este frumoasă.
Constanța a ridicat surprinsă privirea.
— Dar ați ales persoana greșită.
Am împăturit uniforma cu grijă și i-am întins-o înapoi.
— Păstrați-o. Poate într-o zi o veți dărui cuiva care chiar are nevoie de ea. Fiica mea nu va intra niciodată într-o casă în care trebuie să-și câștige respectul umilită.
Sala a izbucnit în aplauze.
Tot mai mulți invitați au început să murmure dezaprobator spre masa familiei Hariton.
Constanța a încercat să salveze aparențele.
— A fost doar o glumă…
Am privit-o calm.
— O glumă îi face pe oameni să râdă.
Ce ați făcut dumneavoastră a fost o umilință.
Robert a făcut un pas spre Maria.
— Iubito… mama nu a vrut…
Maria s-a retras instinctiv.
— Tu ai râs primul.
Cuvintele ei au căzut peste sală ca o sentință.
— În loc să mă aperi, ai râs de mine.
Robert a rămas fără răspuns.
Pentru prima dată în acea seară părea că înțelege ce pierduse.
Maria s-a întors spre mine.
— Mamă… putem pleca?
I-am luat mâna.
— Sigur că putem.
Am pornit împreună spre ieșire.
În urma noastră nu se mai auzea muzica.
Doar șoapte.
Și liniștea apăsătoare a celor care înțeleseseră că fuseseră martorii unui moment pe care nu aveau să-l uite niciodată.
Când am ieșit în fața hotelului, aerul rece al serii ne-a lovit obrajii.
Maria s-a oprit și m-a îmbrățișat strâns.
— Toată viața ai avut grijă de mine.
— Asta fac mamele.
— Nu… tu ai făcut mai mult.
Ai avut grijă să nu uit niciodată cât valorez.
Am mângâiat-o pe păr și am privit luminile orașului.
— Ține minte un singur lucru, Maria.
O casă poate fi cumpărată cu bani.
Respectul, niciodată.
Iar dacă un om încearcă să ți-l ia chiar din prima zi a căsniciei, nu acela este locul în care îți vei găsi fericirea.
Maria a zâmbit printre lacrimi.
În acea seară nu a pierdut o familie.
A pierdut doar iluzia că era iubită de oamenii nepotriviți.
Și uneori, acesta este cel mai important început pe care îl poate primi un om.