Când Mădălina și Teodora au intrat în restaurant, muzica s-a oprit parcă pentru o clipă.
Fetițele purtau rochii elegante, aproape identice.
Teodora zâmbea timid, ținându-și mama de mână.
Până când una dintre femei a privit-o din cap până-n picioare.
— Vai… uite ce rochie are.
Alta a râs imediat.
— Este cusută în casă.
În câteva secunde au început și copiii.
— Nu este de la Fontaine!
— Uitați-vă la ea!
— Parcă e costum de serbare!
Teodora și-a coborât privirea.
Și-a strâns rochița cu amândouă mâinile.
— Mami…
Vocea îi tremura.
— Vreau să plec.
Mădălina a simțit cum i se rupe sufletul.
A îngenuncheat în fața fetiței.
— Nu asculta ce spun.
Dar lacrimile începuseră deja să curgă.
Teodora s-a întors și a fugit spre ieșire.
Mădălina a alergat după ea.
În clipa în care fetița a ajuns în fața restaurantului, o limuzină albă a oprit chiar lângă trotuar.
Șoferul a coborât primul.
— Atenție!
Teodora s-a speriat și s-a oprit.
Portiera din spate s-a deschis încet.
Din mașină a coborât un bărbat înalt, elegant, trecut de patruzeci de ani.
Și-a îndreptat imediat privirea spre copil.
— Ești bine, prințeso?
Teodora a dat încet din cap.
Bărbatul și-a scos batista și i-a șters lacrimile.
— Cine te-a făcut să plângi?
În acel moment a ajuns și Mădălina.
Când l-a privit, a încremenit.
Chipul acela.
Vocea aceea.
Ochii…
— Rareș…
Bărbatul a rămas nemișcat.
A privit-o lung.
— Mady…
Pentru câteva clipe, timpul s-a oprit.
Apoi privirea i-a coborât spre Teodora.
Fetița îl privea fără să înțeleagă.
— Ea este…
Vocea lui s-a frânt.
— Fiica noastră?
Mădălina a încuviințat printre lacrimi.
Rareș s-a apropiat încet.
S-a aplecat în fața fetiței.
— Eu sunt tati…
Teodora nu a spus nimic.
L-a privit câteva secunde.
Apoi l-a îmbrățișat.
Atât de strâns, încât bărbatul a început să plângă.
Mădălina nu-l mai văzuse niciodată plângând.
După câteva minute, Rareș a aflat ce se întâmplase înăuntru.
Chipul i s-a schimbat.
Nu de furie.
De dezamăgire.
Le-a luat pe amândouă de mână.
— Haideți.
Au intrat împreună în restaurant.
Muzica s-a oprit din nou.
Toate privirile s-au întors spre ei.
Rareș s-a uitat la fetițele îmbrăcate în rochii scumpe.
Apoi la Teodora.
— Știți ce văd eu?
Nimeni nu a răspuns.
— Eu văd cea mai frumoasă rochie din sala aceasta.
Toți au rămas surprinși.
Rareș a continuat.
— Pentru că nu este făcută într-o fabrică.
Este făcută de o mamă care și-a petrecut toată noaptea cusând pentru copilul ei.
Așa ceva nu se cumpără cu bani.
Se coase cu iubire.
În sală s-a făcut liniște.
Câteva mame și-au coborât privirea.
Bella, fetița care își sărbătorea ziua, s-a apropiat de Teodora.
— Îmi place rochia ta.
Este mai frumoasă decât a mea.
A luat-o de mână.
— Hai să ne jucăm.
Cele două fetițe au fugit râzând spre ceilalți copii.
De data aceasta, nimeni nu a mai îndrăznit să râdă.
Mădălina l-a privit pe Rareș.
— Chiar ești tu?
Bărbatul i-a luat mâna.
— Povestea este lungă.
Dar îți promit un singur lucru.
N-am încetat niciodată să vă caut.
Mădălina și-a sprijinit capul de umărul lui.
Pentru prima dată după cinci ani, nu mai simțea că luptă singură.
Uneori, cea mai prețioasă haină din lume nu este cea cumpărată din cel mai scump magazin.
Este cea cusută, noapte de noapte, de mâinile unei mame care își iubește copilul mai mult decât pe ea însăși.