Ioana a privit ecranul telefonului din mâna lui Mircea.
Numele care apărea îi era cunoscut.
Cătălin.
Șeful ei.
Cel mai bun prieten al lui Mircea.
Bărbatul a înghițit în sec și a răspuns imediat.
— Salut, Cătălin…
Vocea îi era brusc calmă.
— Da… sunt într-o întâlnire.
Ioana îl privea fără să spună nimic.
După câteva secunde, expresia lui Mircea s-a schimbat complet.
Fața i s-a albit.
— Cum adică nu răspunde Adina?
A urmat o pauză.
— Nu… nu am văzut-o astăzi…
Cătălin continua să vorbească.
Mircea începea să transpire.
— Nu… nu știu unde este…
În acel moment, din interiorul cafenelei s-a auzit râsul puternic al Adinei.
Telefonul lui Mircea era pe difuzor.
Vocea ei s-a auzit perfect.
Cătălin a rămas câteva secunde în tăcere.
Apoi a spus doar atât:
— Mircea… uită-te în spatele tău.
Mircea s-a întors încet.
Prin geamul cafenelei se vedea clar o mașină oprită pe marginea drumului.
Din ea cobora chiar Cătălin.
Nu spusese nimănui.
Venise să-i facă o surpriză soției.
Dar surpriza o primise el.
Mircea a rămas împietrit.
Adina l-a văzut și ea prin geam.
Fața i s-a făcut albă.
Câteva secunde mai târziu, Cătălin a intrat în cafenea.
Nu a țipat.
Nu a făcut scandal.
S-a apropiat încet de masa lor.
S-a uitat când la soția lui, când la Mircea.
— De cât timp?
Niciunul nu răspundea.
— De cât timp?
Adina a început să plângă.
Mircea încerca să spună ceva.
— Cătălin… lasă-mă să explic…
— Nu.
Astăzi doar eu pun întrebările.
Ioana făcu un pas în spate.
Nu voia să fie în centrul atenției.
Dar Cătălin o observă.
— Ioana… ai văzut tot?
Ea a dat încet din cap.
— Da.
— Ai făcut vreo fotografie?
Ioana ezită o clipă.
Apoi scoase telefonul.
— Da.
Când i-am văzut împreună, am făcut instinctiv câteva poze înainte să mă observe.
I le-a întins.
Cătălin le-a privit câteva secunde.
Era suficient.
Nu mai avea nevoie de explicații.
S-a întors spre Mircea.
— Din acest moment, colaborarea noastră se încheie.
— Cătălin…
— Nu doar prietenia.
Toate contractele.
Toate investițiile.
Tot.
Mircea părea că nu mai poate respira.
— Gândește-te bine…
— M-am gândit suficient în ultimii douăzeci de ani.
Doar că am avut încredere în omul nepotrivit.
Cătălin a plecat fără să mai spună un cuvânt.
Adina a încercat să alerge după el.
Dar era prea târziu.
Mircea a rămas singur în mijlocul cafenelei.
Pentru prima dată în viață, nimeni nu îl mai asculta.
Două zile mai târziu, Ioana a fost chemată în biroul lui Cătălin.
Bărbatul părea obosit.
Mai îmbătrânit.
Dar zâmbi când o văzu.
— Mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că nu ai ascuns adevărul.
Ioana l-a privit surprinsă.
— Nu voiam să distrug familia nimănui.
— N-ai făcut-o tu.
Au făcut-o ei.
A deschis un dosar.
— Vreau să-ți propun ceva.
A împins o hârtie spre ea.
Era noul ei contract.
Designer coordonator.
Salariu mult mai mare.
Libertate totală asupra noii colecții.
Ioana ridică privirea.
— Nu trebuie să faceți asta.
— Ba da.
Meriți să fii apreciată pentru munca ta.
Nu pentru faptul că ești nora lui Mircea.
În aceeași seară, Andrei a venit acasă mai devreme.
Avea ochii roșii.
— Mama știe tot.
Ioana s-a apropiat încet.
— Cum a aflat?
— Tata a încercat să mintă.
Dar Cătălin i-a trimis toate dovezile.
Mama l-a dat afară din casă.
Au rămas amândoi în liniște.
Andrei i-a luat mâna.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că ani întregi am crezut că tata este un om pe care trebuie să-l admir.
Ioana l-a îmbrățișat.
— Uneori este nevoie să vedem adevărul ca să putem merge mai departe.
Câteva luni mai târziu, atelierul ei lansase cea mai de succes colecție de până atunci.
Nu datorită relațiilor lui Mircea.
Nu datorită banilor lui.
Ci datorită muncii sale.
Iar de fiecare dată când trecea pe lângă cafeneaua în care viața ei se schimbase într-o singură după-amiază, își amintea un lucru.
Oamenii care cred că pot controla destinele altora uită, de cele mai multe ori, că propriile lor alegeri sunt cele care îi doboară.