Mara a rămas cu telefonul în mână aproape un minut.
Degetele îi tremurau atât de tare, încât abia reușea să scrie.
Raluca s-a apropiat și i-a prins ușor mâna.
— Scrie doar atât: „Sunt Mara.”
Fără alte explicații.
Fără întrebări.
Mara a închis ochii și a apăsat pe „Trimite”.
Au trecut mai puțin de două minute.
Telefonul a început să sune.
Pe ecran apărea un singur nume.
Adrian.
Mara nu avea curaj să răspundă.
Raluca a apăsat încet pe difuzor.
— Alo?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
O liniște lungă.
Apoi s-a auzit un bărbat plângând.
— Mara…
Vocea lui era mai gravă decât și-o amintea.
Dar o recunoștea.
Ar fi recunoscut-o dintre o mie.
— Chiar ești tu?
Lacrimile au început să-i curgă fără să-și dea seama.
— Da… sunt eu.
Au urmat câteva clipe în care niciunul nu a mai putut spune nimic.
În cele din urmă, Adrian a rupt tăcerea.
— Te-am căutat ani întregi.
— Mie mi s-a spus că ai fugit.
— Iar mie mi s-a spus că nu mai voiai să mă vezi.
Mara și-a dus mâna la gură.
— Mi-au arătat o scrisoare…
— Ce scrisoare?
— În care spuneai că nu vrei copilul și că totul fusese o greșeală.
La celălalt capăt s-a auzit o respirație adâncă.
— Mara…
N-am scris niciodată așa ceva.
Mi s-a rupt sufletul când am auzit că dispăruseși.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Atunci ce s-a întâmplat?
Adrian a început să povestească.
În noaptea în care tatăl Marei aflase despre sarcină, doi bărbați îl ridicaseră de la atelier și îl duseseră direct la unitatea militară unde urma să-și satisfacă stagiul înainte de termen.
Fără explicații.
Fără dreptul de a pleca.
Încercase să trimită două scrisori.
Nu primise niciun răspuns.
După câteva luni, tatăl Marei venise personal să-l caute.
— Mi-a spus că ai pierdut copilul…
Și că m-ai rugat să nu te mai caut niciodată.
Am crezut că mă urăști.
Mara izbucni în plâns.
— Iar mie mi-au spus că tu ai fugit.
Cei doi au rămas din nou în tăcere.
Patruzeci și opt de ani de durere se prăbușeau într-o singură conversație.
Raluca ștergea lacrimile fără să-i întrerupă.
După câteva clipe, Mara și-a făcut curaj.
— Adrian…
Mesajul tău…
Cum poți spune că fiul nostru trăiește?
Vocea lui deveni și mai emoționată.
— Pentru că acum trei ani a venit la mine un bărbat.
Avea patruzeci și cinci de ani.
Mi-a spus că fusese adoptat în februarie 1979 și că își caută părinții biologici.
Mara simți că nu mai poate respira.
— Cum a ajuns la tine?
— Avea foarte puține informații.
Doar prenumele mamei.
Și data exactă a nașterii.
Apoi o fostă asistentă de la maternitate, înainte să moară, i-a mărturisit că în acei ani existaseră copii declarați morți doar pe acte și dați spre adopție prin intervenția unor oameni influenți.
Mara și Raluca s-au privit.
Niciuna nu mai găsea cuvinte.
— Îl cheamă Andrei, a continuat Adrian.
Este inginer.
Are o soție minunată și doi copii.
Nu a vrut să te caute până nu era sigur că trăiești.
Se temea că îți va răscoli o durere pe care poate ai încercat toată viața să o îngropi.
Mara nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.
Nu mai plângea pentru iubirea pierdută.
Nu mai plângea nici pentru fata de optsprezece ani.
Plângea pentru copilul pe care îl jelise aproape o jumătate de secol.
Adrian a vorbit din nou.
— Mâine venim în Brașov.
Eu și Andrei.
Dacă simți că poți…
Aș vrea să vă întâlniți.
Mara a închis ochii.
Toată viața crezuse că Dumnezeu îi luase primul copil.
Acum înțelegea că nu Dumnezeu îl luase.
Oamenii îi furaseră aproape cincizeci de ani.
Raluca i-a strâns mâna.
— Mergem împreună, mamă.
Mara a zâmbit printre lacrimi.
Pentru prima dată după aproape jumătate de secol, nu mai simțea că privește spre trecut.
Ci spre începutul unei povești pe care cineva încercase să i-o fure.