Victor a intrat încet în casă.
Parcă timpul se oprise acolo.
Aceeași sobă albă din teracotă.
Aceeași masă de lemn pe care mama întindea aluatul în fiecare sâmbătă.
Aceleași perdele cusute de mâna ei.
Doar liniștea era alta.
Ana a turnat cafeaua în două cești vechi din porțelan și a pus pe masă o farfurie cu plăcinte calde.
— Tot cu brânză? a întrebat Victor, încercând să zâmbească.
Ana a încuviințat.
— Știam că astea îți plăceau.
Au mâncat câteva minute fără să vorbească.
Victor simțea că fiecare secundă de tăcere îl apasă mai tare decât orice reproș.
În cele din urmă și-a făcut curaj.
— Ana… îmi pare rău.
Ea și-a ridicat privirea.
— Pentru ce?
— Pentru tot.
Pentru că am plecat.
Pentru că n-am venit când a murit tata.
Pentru că nici la mama n-am ajuns.
Pentru că te-am lăsat singură.
Ana a rămas câteva clipe tăcută.
Apoi s-a ridicat și a luat de pe dulap o cutie de carton, veche și îngălbenită de vreme.
A așezat-o în fața lui.
— Mama a păstrat-o pentru tine.
Victor a deschis-o cu mâinile tremurânde.
Înăuntru se aflau caietele lui din școala generală.
O praștie făcută dintr-o creangă.
Un fluier cioplit de tatăl lor.
O fotografie în care stăteau amândoi desculți, cu genunchii juliți și zâmbeau fără nicio grijă.
Sub toate era un plic.
Pe el scria cu scrisul mamei:
**„Pentru Victor, dacă se întoarce.”**
Victor a simțit cum i se strânge pieptul.
A desfăcut încet plicul.
„Dragul meu băiat,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai găsit, în sfârșit, drumul spre casă.
Să nu te învinovățești pentru că n-ai fost lângă mine în ultimele clipe.
O mamă nu-și iubește copiii după câte drumuri fac până acasă.
Eu am fost mândră de tine în fiecare zi.
Dar să nu uiți niciodată un lucru.
Ana a rămas aici nu pentru că n-a avut vise.
A rămas fiindcă eu am avut nevoie de ea.
Dacă într-o zi vă veți întâlni din nou, să aveți grijă unul de altul.
Casa aceasta poate rezista fără mine.
Dar voi doi nu trebuie să mai trăiți unul fără celălalt.”
Victor nu a mai putut continua.
Și-a acoperit fața cu palmele și a izbucnit în plâns.
Plângea pentru toate aniversările la care lipsise.
Pentru toate telefoanele încheiate cu graba unui om ocupat.
Pentru toate promisiunile că „la anul vin sigur”.
Ana s-a apropiat încet.
I-a pus mâna pe umăr.
— Gata, Vali…
Nu mai putem schimba ce-a fost.
El a ridicat privirea.
— De ce nu m-ai certat niciodată?
Ana a zâmbit trist.
— Pentru că nu aveam nevoie de încă un frate pierdut.
Am preferat să te aștept.
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice reproș.
Spre seară au mers împreună la cimitir.
Mormintele părinților erau curate, pline de flori.
Victor a îngenuncheat în tăcere.
— Iartă-mă, mamă…
Vântul a mișcat ușor iarba din jurul crucii.
Atât.
La plecare, Victor s-a oprit lângă poartă.
— Ana…
Casa asta rămâne a ta.
Ea a râs încet.
— Crezi că te-am chemat pentru casă?
Victor a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
— Nu.
Acum înțeleg.
M-ai chemat acasă.
Ana l-a privit câteva secunde.
— Nu eu.
Mama.
Ea a știut mereu că într-o zi o să te întorci.
Victor și-a îmbrățișat sora strâns.
— Promit că n-o să mai treacă treizeci de ani până ne vedem din nou.
Ana i-a șters o lacrimă de pe obraz și a zâmbit.
— Atunci să vii mai repede.
Plăcintele nu mai ies la fel de bune dacă se răcesc.
În lunile care au urmat, Mercedesul negru a început să apară tot mai des pe ulița satului.
Vecinii nu se mai mirau.
Știau că nu venise un om bogat să-și arate averea.
Se întorcea un frate care, după o viață întreagă, găsise din nou drumul spre casă.