La spital, medicii i-au spus că băiețelul era în afara oricărui pericol.
Încă era foarte slăbit, dar avea șanse mari să se recupereze.
Cristina a cerut voie să-l vadă.
Când s-a apropiat de pătuț, bebelușul dormea liniștit.
Avea pumnii strânși și respira încet.
Fără să-și dea seama, Cristina i-a atins ușor mânuța.
În clipa aceea, băiețelul i-a prins degetul.
A fost suficient.
A înțeles că nu mai putea pleca și să-l uite.
În următoarele luni a început toate demersurile pentru adopție.
Au fost zeci de acte, verificări și emoții.
Au existat și momente în care s-a întrebat dacă va reuși.
Dar de fiecare dată își amintea imaginea acelui bebeluș singur, în frigul scării blocului.
În cele din urmă, judecătorul i-a zâmbit și a rostit cuvintele pe care le aștepta de atâta timp:
— Cererea de adopție este aprobată.
Cristina a izbucnit în lacrimi.
L-a numit Matei.
În ziua în care l-a adus acasă, apartamentul nu mai părea gol.
Pentru prima dată după mulți ani, simțea că este exact acolo unde trebuia să fie.
Au trecut doi ani.
Matei era un copil vesel, curios și plin de energie.
Într-o seară, după ce Cristina îl învelise și se pregătea să stingă lumina, băiețelul a întins mânuțele spre ea și a spus pentru prima dată:
— Mama…
Cristina a rămas nemișcată.
Lacrimile îi curgeau fără să le mai poată opri.
L-a strâns la piept și a șoptit:
— Îți promit că nu vei mai fi niciodată singur.
În acea clipă a înțeles că, în dimineața în care ieșise doar să cumpere o pâine, nu găsise doar un copil abandonat.
Își găsise fiul.