Daniel și-a întors instinctiv privirea spre ușa camerei.
Pași mici se apropiau încet.
Din încăpere a ieșit un băiat de aproape nouă ani, cu un caiet în brațe.
S-a oprit lângă Elena și l-a privit curios pe necunoscut.
Daniel a simțit cum îi îngheață sângele.
Ochii copilului…
Erau ai lui.
Elena și-a pus ușor mâna pe umărul băiatului.
— Daniel… el este Andrei.
Bărbatul nu reușea să scoată niciun cuvânt.
— Este fiul nostru.
Lumea parcă se prăbușise în jurul lui.
— Cum…?
Elena a coborât privirea.
— Am aflat că eram însărcinată la câteva zile după ce m-ai alungat din casă. Am vrut de multe ori să-ți spun. Dar de fiecare dată mi-am amintit ultimele tale cuvinte.
Daniel și le amintea și el.
Îi spusese că nu mai voia să o vadă niciodată.
Că între ei totul murise.
În fața lui stătea acum dovada că, de fapt, atunci începuse o altă viață.
Una din care el lipsise complet.
Băiatul făcu un pas înainte.
— Mama spune că tu ești tatăl meu…
Daniel a îngenuncheat fără să-și dea seama.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Da… dacă mai meriți să-mi spui așa.
Copilul s-a apropiat încet.
— Eu nu te cunosc. Dar dacă mama te-a lăsat să intri în casă… înseamnă că nu ești un om rău.
Daniel a izbucnit în plâns.
În următoarele zile nu s-a întors la București.
A rămas în sat.
Nu a venit cu avocați.
Nu a venit cu bani aruncați pe masă.
A venit cu mânecile suflecate.
A reparat gardul.
A schimbat acoperișul.
A tăiat lemne pentru iarnă.
A zugrăvit casa împreună cu Andrei, care râdea de fiecare dată când tatăl lui se murdărea de var.
Seara, stăteau toți trei pe banca din curte și vorbeau despre anii pierduți.
Înainte să plece, Daniel i-a spus Elenei:
— Știu că nu pot șterge ce am făcut. Dar dacă îmi vei permite, vreau să recuperez fiecare zi pe care am pierdut-o alături de fiul nostru.
Elena a zâmbit pentru prima dată după foarte mulți ani.
— Trecutul nu-l mai putem schimba. Dar viitorul depinde de ceea ce faci de acum înainte.
Daniel nu s-a mai întors niciodată la viața pe care o avusese înainte.
A rămas implicat în viața lui Andrei, iar casa din sat a devenit locul unde mergea în fiecare sfârșit de săptămână.
Abia atunci a înțeles că averea adevărată nu se măsoară în conturi bancare.
Ci în oamenii care încă îți deschid ușa, chiar și după ce i-ai rănit.