Am rămas pe hol câteva minute, incapabilă să mă mișc.
În salon se auzea râsul lui Adrian.
Glumea cu infirmierii de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat vreodată.
Eu însă nu mai puteam gândi limpede.
De ce ar ascunde ceva de mine chiar în ziua nunții?
Am așteptat.
Nu voiam să mă vadă.
După aproape o oră, Adrian s-a ridicat încet și a plecat spre baie, împingând suportul perfuziei.
În clipa în care ușa s-a închis, am rămas singură în salon.
Inima îmi bătea atât de tare încât îmi tremurau mâinile.
M-am apropiat de pat.
Am ridicat încet salteaua.
Sub ea era lipit cu bandă adezivă un dosar medical și un plic alb pe care scria doar atât:
„Pentru Maria.”
Am desfăcut întâi dosarul.
Primele pagini erau cele pe care le cunoșteam deja.
Analize.
Investigații.
Diagnosticul.
Dar ultimele două file nu le văzusem niciodată.
Am citit de două ori, apoi încă o dată.
Nu-mi venea să cred.
„Pacient acceptat într-un program experimental de imunoterapie. Tratamentul poate începe imediat după aprobarea comisiei medicale.”
Mai jos era scris cu roșu:
„Șanse reale de răspuns favorabil.”
Mi s-au înmuiat genunchii.
Medicii ne spuseseră că nu mai există nimic de făcut.
Atunci… de ce ascunseseră asta?
Am desfăcut plicul.
Înăuntru era o scrisoare.
„Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai aflat adevărul înainte să fi avut eu curajul să ți-l spun.
Doctorii mi-au propus un tratament nou.
Poate funcționa.
Poate nu.
Dar nu suportam gândul că vei trăi luni întregi agățată de o speranță care s-ar putea transforma într-o altă durere.
Am vrut să fii liberă.
Dacă după tot ce ai aflat ai ales totuși să te căsătorești cu mine…
…înseamnă că m-ai iubit mai mult decât mi-am imaginat vreodată.
Și pot pleca liniștit.
Te iubesc.
Adrian.”
Lacrimile îmi curgeau fără oprire.
În clipa aceea s-a deschis ușa băii.
Adrian s-a oprit în loc.
M-a văzut cu scrisoarea în mână.
A închis ochii.
— Îmi pare rău…
M-am apropiat de el.
— De ce ai făcut asta?
A zâmbit trist.
— Pentru că îmi era frică.
— De ce?
— Că vei renunța la viața ta pentru un om care poate nu mai apucă primăvara.
L-am lovit ușor cu palma peste umăr.
— Ești cel mai încăpățânat om pe care îl cunosc.
A râs printre lacrimi.
— Asta mi-ai spus și când aveam opt ani.
L-am îmbrățișat.
— Ascultă-mă bine.
Dacă există și cea mai mică șansă…
…luptăm împreună.
Nu mai iei niciodată singur o asemenea hotărâre.
A dat încet din cap.
— Promit.
Două săptămâni mai târziu a început tratamentul.
Primele luni au fost cumplite.
Au fost zile în care Adrian nu se putea ridica din pat.
Zile în care am crezut că îl pierd.
Dar am rămas acolo.
În fiecare dimineață.
În fiecare noapte.
Șase luni mai târziu, medicul a intrat în cabinet cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem niciodată.
— Se întâmplă ceva ce nu îndrăzneam să sperăm.
Tumora s-a redus considerabil.
Adrian m-a privit fără să spună nimic.
Am început amândoi să plângem.
Un an mai târziu, la control, același medic a rostit cuvântul pe care îl visasem în fiecare noapte.
— Remisie.
Am ieșit din spital ținându-ne de mână.
Nu ne venea să credem că, în sfârșit, mergeam spre casă.
Astăzi au trecut cinci ani de atunci.
Papionul negru pe care Adrian l-a purtat peste pijamaua de spital este înrămat în sufrageria noastră.
Lângă el stă fotografia făcută în salon, imediat după ce am spus „Da”.
Iar în fiecare an, în ziua aniversării noastre, ne întoarcem în același spital.
Nu pentru controale.
Ci pentru a duce flori asistentelor și medicilor care au fost alături de noi atunci când aproape ne pierdusem speranța.
Pe rama fotografiei am lipit un bilețel pe care scrie simplu:
„Dragostea adevărată nu înseamnă să mergi înainte doar atunci când drumul este ușor. Înseamnă să rămâi lângă omul pe care îl iubești chiar și atunci când toți ceilalți cred că nu mai există nicio speranță.”