Am rămas nemișcată pe tot parcursul zborului.
Nu mai citeam.
Nu mai priveam pe geam.
Îmi repetam în minte aceeași întrebare:
Cine este?
Încercam să-mi amintesc ultimele luni.
Orele suplimentare.
Zborurile dese.
Telefonul pe care îl întorcea uneori cu ecranul în jos.
Poate că semnele fuseseră acolo, iar eu nu voisem să le văd.
O însoțitoare de bord s-a apropiat.
— Doamnă, vă simțiți bine?
Am zâmbit forțat.
— Da… doar am puține emoții.
Ea mi-a zâmbit fără să știe că, în clipa aceea, îmi imaginam deja cum doisprezece ani de căsnicie se destramă la peste zece mii de metri altitudine.
După aterizare, nimeni nu s-a ridicat.
Pasagerii se priveau nedumeriți.
Una dintre însoțitoare a vorbit la microfon.
— Vă rugăm să mai rămâneți câteva momente pe locurile dumneavoastră. Comandantul are un mesaj special.
Am simțit că îmi tremură mâinile.
Ușa cabinei s-a deschis.
A ieșit copilotul.
Apoi… Daniel.
Ținea în brațe un buchet uriaș de trandafiri albi.
S-a uitat direct spre mine.
Fără ezitare.
— Elena…
Toată lumea și-a întors privirea.
Daniel a mers încet printre scaune până a ajuns în dreptul meu.
S-a așezat în genunchi.
Eu încă nu puteam spune nimic.
— Ai crezut că vorbeam despre altcineva… nu-i așa?
Am dat încet din cap.
Lacrimile nu se mai opreau.
El a zâmbit.
— Exact asta voiam.
În avion s-au auzit câteva râsete.
Eu însă încă încercam să înțeleg.
Daniel a scos din buzunar o cutie mică din catifea.
Am rămas fără aer când a deschis-o.
Înăuntru era verigheta bunicii mele.
Cea pe care o căutasem luni întregi.
— Dar… am pierdut-o…
A clătinat din cap.
— Nu. Am luat-o eu.
Am rămas cu gura întredeschisă.
— Am dus-o la un bijutier. Am vrut să-ți fac o surpriză.
Mi-a întins inelul.
Pe interior era gravat un mesaj nou.
„Te-aș alege din nou. În fiecare zi.”
Atunci am început să plâng cu adevărat.
Daniel mi-a luat mâna.
— Acum doisprezece ani m-ai făcut cel mai fericit om din lume când ai spus “da”. Astăzi vreau să te întreb din nou.
A inspirat adânc.
— Vrei să rămâi femeia alături de care vreau să aterizez după fiecare zbor?
În tot avionul se făcuse liniște.
O fetiță din primul rând s-a ridicat în picioare și a strigat:
— Spune da!
Toată lumea a izbucnit în râs.
M-am uitat la Daniel.
Era același bărbat de care mă îndrăgostisem cu doisprezece ani în urmă.
Doar cu câteva fire albe în plus.
Și cu aceeași privire caldă.
— Da.
Vocea mi-a ieșit printre lacrimi.
— Da… de o mie de ori.
Daniel mi-a pus verigheta pe deget și m-a îmbrățișat.
În avion au izbucnit aplauze.
Până și echipajul bătea din palme.
Mai târziu aveam să aflu că fiecare însoțitoare de bord, copilotul și chiar compania aeriană participaseră la plan.
Toți știau.
Singura care nu știa nimic eram eu.
Când am rămas în sfârșit singuri, i-am dat ușor un pumn în umăr.
— M-ai speriat îngrozitor.
A râs.
— Știu.
— Am crezut că există altcineva.
Zâmbetul i-a dispărut.
Mi-a cuprins fața în palme.
— Nu va exista niciodată altcineva.
Apoi mi-a șoptit încet:
— După atâția ani, mulți oameni cred că dragostea înseamnă să rămâi împreună. Eu cred că înseamnă să alegi aceeași persoană iar și iar, chiar și atunci când viața devine obișnuită.
În seara aceea n-am sărbătorit într-un restaurant scump.
Am mers acasă.
Am comandat pizza.
Am deschis o sticlă de vin.
Și am privit mult timp verigheta bunicii mele, pe care acum scria un singur adevăr:
„Te-aș alege din nou. În fiecare zi.”
Atunci am înțeles că cele mai frumoase povești de dragoste nu sunt cele în care doi oameni nu trec niciodată prin emoții sau îndoieli.
Sunt cele în care, după fiecare furtună, aleg să se țină din nou de mână.