Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Doina și-a pierdut răbdarea prima.
— Radu, ce scrie acolo?
El continua să privească documentul.
Mara și-a așezat calm mâinile pe masă.
— Poate ar fi mai simplu dacă i-ați explica dumneavoastră mamei.
— Nu e nimic de explicat, a murmurat Radu.
Am împins dosarul mai aproape de Doina.
— Atunci citiți.
A luat foaia și a parcurs primele rânduri.
Expresia i s-a schimbat.
— Adriana… ce sunt actele astea?
— Actele casei.
— Văd și eu. Dar de ce apare numai numele tău?
M-am uitat la Radu.
— Pentru că locuința nu este a lui.
Doina a rămas cu foaia în mână.
— Cum adică nu este a lui?
— Exact așa. Casa a fost cumpărată din moștenirea lăsată mie de bunica mea și este bunul meu propriu.
S-a întors brusc spre fiul ei.
— Tu mi-ai spus că vila e a voastră!
— Este casa noastră, a răspuns Radu.
Mara a intervenit:
— A fost locuința lor comună. Nu înseamnă că proprietatea îi aparține și domnului Radu.
Doina părea că încă nu înțelege.
— Atunci treceți-o pe numele amândurora. Sunt soț și soție.
Am privit-o câteva secunde.
— Nu.
— Adriana!
— Ieri, fiul dumneavoastră m-a dat afară din casa mea pentru că am refuzat să vă plătesc vacanța. Astăzi vreți să-i dau jumătate din ea?
Radu și-a trecut mâna prin păr.
— Am fost nervos. Am spus o prostie.
— Nu asta este singura problemă.
Pentru prima dată, l-am văzut neliniștit.
Am scos din dosar câteva extrase de cont.
— Unde sunt banii, Radu?
— Ce bani?
— Cei pe care i-ai scos din economiile noastre în ultimele luni.
Doina s-a întors spre el.
— Despre ce vorbește?
— Despre nimic. Sunt niște cheltuieli pe care Adriana nu le înțelege.
Am pus pe masă plățile la restaurante.
Apoi cumpărăturile.
La urmă, rezervările la hotel.
— Atunci explică-mi.
Radu s-a uitat peste hârtii.
— Au legătură cu munca.
— Serios?
Am scos ultima foaie.
— Și două persoane cazate în aceeași cameră tot cu munca aveau legătură?
A tăcut.
Doina se uita când la mine, când la el.
— Radu?
Am continuat:
— Rezervarea era pe numele lui. Dar pe factură apărea și un al doilea nume.
Radu și-a ridicat imediat privirea.
Știa ce urma.
— Alina Marinescu.
Doina a pălit.
— Cine este Alina?
— Nimeni, a răspuns el repede.
— „Nimeni” pentru care ai plătit hoteluri, restaurante și cadouri din banii noștri?
— Adriana, putem discuta între noi.
— Am încercat șapte ani să discutăm între noi.
Mara a rămas tăcută.
Nici nu mai era nevoie să intervină.
Radu își construia singur prăbușirea.
Doina s-a așezat.
— Spune-mi că nu ai o relație cu femeia asta.
— Mamă, nu acum.
Mi-a venit aproape să râd.
Nu acum.
Exact asta spunea de fiecare dată când adevărul devenea incomod.
Dar mai aveam o întrebare.
— Și banii trimiși mamei tale?
Radu a încremenit.
De data aceasta, Doina a reacționat înaintea lui.
— Ce bani?
Am privit-o atent.
— Transferurile făcute în ultimele luni.
— Eu…
S-a oprit.
A fost suficient.
— Deci știați.
— Radu mi-a spus că sunt bani ai lui!
Fiul ei s-a întors spre ea.
— Mamă, te rog…
— Mi-ai spus că Adriana câștigă suficient și că nu contează!
În cameră s-a făcut liniște.
Doina își dăduse seama prea târziu ce recunoscuse.
Am simțit ceva ciudat.
Nu furie.
Mai degrabă oboseală.
Ani întregi îi ajutasem.
De fiecare dată găsisem o explicație pentru Radu.
O afacere nereușită.
O perioadă dificilă.
O cheltuială neașteptată.
Mama lui avea nevoie de ceva.
Familia avea nevoie de ceva.
Întotdeauna exista un motiv pentru care eu trebuia să plătesc.
Am închis dosarul.
— Mara va începe procedurile de divorț.
Radu a ridicat capul.
— Ce?
— Ai auzit.
— Vrei să arunci șapte ani pentru niște bani?
M-am uitat la el.
— Nu divorțez pentru niște bani. Divorțez pentru că ai luat bani pe ascuns. Pentru că m-ai mințit. Pentru că există Alina. Și pentru că ieri ai fost atât de sigur că tot ce este al meu îți aparține, încât m-ai dat afară din propria mea casă.
S-a apropiat de mine.
— Putem repara asta.
— Eu am reparat destul.
— Adriana…
— Nu mai vreau.
A urmat o tăcere lungă.
Doina și-a luat geanta.
Credeam că discuția se terminase.
Dar înainte să plece, s-a întors spre mine.
— Și cu excursia mea ce facem?
Am crezut că glumește.
— Poftim?
— Am dat deja avansul. Dacă nu plătesc restul până vineri, pierd rezervarea.
Până și Mara și-a coborât privirea.
Eu am început să râd.
Nu tare.
Doar atât cât să înțeleagă cât de absurdă devenise situația.
— Doamnă Doina, ieri mi-ați spus că pentru familie se fac sacrificii.
A dat din cap.
— Da…
— Atunci cred că a venit rândul dumneavoastră.
Vacanța prin Europa nu s-a mai întâmplat.
Nici căsnicia mea cu Radu nu a mai putut fi salvată.
În săptămânile următoare am aflat restul.
Alina nu era o colegă și nici o clientă.
Relația lor dura de aproape un an.
Radu îi cumpărase cadouri și plătise mai multe escapade din banii pe care îi lua din economiile noastre.
O parte dintre bani ajunseseră și la mama lui.
Când toate lucrurile acestea au ieșit la suprafață, Radu a încercat să mă convingă că făcuse „greșeli”.
Dar nu mai puteam numi greșeală ceva repetat luni întregi.
Câteva săptămâni mai târziu, m-am întors definitiv acasă.
Singură.
În prima seară am intrat în bucătărie și m-am oprit lângă locul unde Radu răsturnase ceașca.
Casa era atât de liniștită încât la început mi s-a părut ciudat.
Mi-am făcut un ceai.
M-am așezat exact acolo unde Doina îmi spusese că pentru familie trebuie să faci sacrificii.
Poate că avusese dreptate.
Doar că eu înțelesesem prea târziu că sacrificiul nu trebuie să fie întotdeauna al aceleiași persoane.
Șase luni mai târziu, divorțul era aproape încheiat.
Într-o după-amiază, Mara m-a întrebat:
— Regreți că ai plecat atunci?
M-am uitat în jurul bucătăriei mele.
— Nu.
— Nici măcar pentru o noapte?
Am ridicat ceașca și am zâmbit.
— Radu mi-a spus: „Transferă banii sau pleacă.”
Am luat o gură de ceai.
— Până la urmă, a fost prima decizie financiară bună pe care m-a ajutat s-o iau în șapte ani.