Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am coborât cu documentul în mână.
Radu venea după mine, iar Doina îl urma atât de repede încât acum nu mai părea să aibă absolut nimic.
Când am deschis ușa, tata stătea pe trepte alături de Alexandru Marinescu, avocatul familiei.
Tata purta încă pantalonii de la costumul de nuntă și aceeași cămașă albă de cu o seară înainte.
Când m-a văzut în rochia de mireasă, desculță și cu hârtia în mână, a încremenit.
— Andreea… tu ai dormit așa?
N-am apucat să răspund.
Doina a coborât ultima treaptă.
— A fost o neînțelegere. Nu văd de ce trebuie să facem atâta scandal.
Tata s-a uitat la ea.
Apoi la mine.
— Ce document ai acolo?
I l-am întins avocatului.
Alexandru l-a privit câteva secunde.
— De unde îl aveți?
— Era ascuns lângă saltea. În patul în care a dormit doamna Doina.
Pentru prima dată, tata și-a pierdut calmul.
— Cum a ajuns acolo?
Nimeni n-a răspuns.
Avocatul a ridicat documentul.
— Aceasta este copia actului de proprietate pe care am lăsat-o ieri în seiful din dressing.
M-am uitat spre Doina.
Cheița.
Pașii din timpul nopții.
Scaunul târât.
Totul s-a legat într-o secundă.
— De asta ai vrut să dormi în dormitorul nostru?
— Nu știu despre ce vorbești, a răspuns ea.
— Știai că acolo este seiful.
Doina a tăcut.
Radu părea la fel de nedumerit ca mine.
— Mamă, ce se întâmplă?
Ea și-a strâns brațele la piept.
— Am vrut doar să verific ceva.
— Ce?
— Actele casei.
Radu s-a întors spre mine.
— Ce este cu actele?
Tata m-a privit.
— Cred că acum trebuie să afli.
Ne-am așezat în sufrageria în care, cu numai câteva ore înainte, dansasem cu părinții și prietenii noștri.
Buchetul meu era încă pe un scaun.
Pe mese rămăseseră câteva pahare.
Alexandru a deschis servieta.
— Casa aceasta a fost cumpărată de părinții dumneavoastră cu mulți ani în urmă, mi-a spus.
Știam asta.
Ceea ce nu știam era ce urma.
Tata a continuat:
— După ce mama ta a murit, am hotărât că într-o zi casa va fi a ta. N-am vrut să ți-o spun înainte de nuntă. Voiam să fie cadoul nostru pentru tine.
Mi s-a strâns gâtul.
— Al mamei și al tău?
A dat din cap.
— Da.
Alexandru a pus actele pe masă.
— Transferul a fost finalizat înainte de căsătorie. Proprietatea este exclusiv pe numele dumneavoastră.
Radu s-a uitat la mine.
— Numai pe numele ei?
— Da.
Doina a intervenit imediat:
— Dar sunt căsătoriți acum.
Avocatul a rămas calm.
— Acest lucru nu îl transformă automat pe fiul dumneavoastră în coproprietar.
Doina s-a întors spre Radu.
— Vezi? Exact despre asta vorbeam!
În cameră s-a făcut liniște.
Radu a privit-o.
— Despre ce vorbeai?
Și-a dat seama că spusese prea mult.
— Mamă?
Doina a oftat.
— Cu două săptămâni înainte de nuntă l-am auzit pe tatăl Andreei discutând despre actele casei. Am vrut doar să văd dacă te trecuseră și pe tine.
— De aceea aveai cheia?
Nu mi-a răspuns.
— Și de aceea ai insistat să dormi în dormitorul nostru?
— Nu am furat nimic!
— N-am spus că ai furat.
A tăcut.
Tata a privit-o lung.
— Dar ați deschis seiful.
Doina și-a ridicat bărbia.
— Am vrut să știu adevărul. Fiul meu urma să locuiască aici. Era normal să știu dacă are vreun drept asupra casei.
Am rămas fără cuvinte.
— Și ce aveai de gând să faci după ce aflai?
De data aceasta a răspuns fără ezitare.
— Să discutăm ca o familie. Era firesc să-l treci și pe Radu proprietar. Este soțul tău.
M-am uitat spre el.
Acolo era partea care mă interesa cel mai mult.
— Radu?
— Eu n-am știut că face asta.
— Te cred.
A părut ușurat.
— Atunci gata. Mama a făcut o prostie. Ne liniștim și discutăm.
Am clătinat din cap.
— Nu ai înțeles.
— Ce să înțeleg?
— Poate n-ai știut ce căuta mama ta în dormitor. Dar ai știut foarte bine că m-a dat afară din propriul pat.
— Andreea, era obosită…
— Iar eu eram mireasa ta.
A tăcut.
— Eram căsătoriți de câteva ore, Radu. Mama ta a spus că vrea patul nostru și tu nici măcar n-ai stat pe gânduri. Mi-ai pus perna în brațe și m-ai trimis pe canapea.
— A fost o singură noapte.
— Exact. Prima.
Am arătat spre Doina.
— Și dacă așa arată prima noapte, cum vor arăta următorii douăzeci de ani?
Doina s-a ridicat.
— Ajunge. Radu, îmbracă-te și hai să plecăm. O lăsăm să se calmeze.
Radu s-a ridicat aproape instinctiv.
Atunci am înțeles că nu mai aveam nevoie de nicio explicație.
Mama lui dăduse ordinul.
El se ridicase.
La fel cum făcuse de fiecare dată.
— Da, i-am spus. Cred că ar trebui să plecați.
Doina s-a întors spre mine.
— Noi?
— Amândoi.
Radu a rămas nemișcat.
— Andreea, nu vorbi prostii.
— Nu vorbesc prostii.
— Suntem căsătoriți!
M-am uitat la rochia mea.
Apoi la verighetă.
— De câteva ore. Și au fost suficiente.
— Vrei să distrugi căsnicia noastră pentru că mama a dormit într-un pat?
— Nu.
M-am apropiat de el.
— O închei pentru că în prima noapte în care trebuia să fim o familie, mi-ai arătat foarte clar cine va fi întotdeauna pe primul loc.
Doina a izbucnit:
— Nu poți să-l dai afară din casa lui!
M-am întors spre ea.
Pentru prima dată în dimineața aceea, am zâmbit.
— Tocmai am aflat că pot.
Tata și-a coborât privirea, ascunzându-și cu greu reacția.
Radu a încercat să mai discute cu mine.
Mi-a spus că exageram.
Că mama lui era dificilă, dar avea intenții bune.
Că după nuntă eram cu toții obosiți.
Că nu puteam arunca o căsnicie pentru o singură greșeală.
Dar nu mai era vorba despre o singură greșeală.
Era vorba despre toate lucrurile mici pe care le ignorasem înainte de nuntă.
Toate momentele în care Doina hotărâse ceva în locul nostru.
Toate dățile în care Radu îmi spusese:
„Las-o.”
„Așa este mama.”
„Nu face scandal.”
Noaptea aceea doar îmi arătase unde duceau toate.
I-am cerut să-și strângă lucrurile.
Până seara, Radu și Doina plecaseră.
Câteva luni mai târziu, căsnicia noastră se încheiase.
Casa a rămas a mea.
N-am schimbat aproape nimic în ea.
Doar încuietorile.
Și dormitorul.
Am aruncat petalele uscate rămase de la nuntă, am schimbat lenjeria și am mutat seiful din dressing.
Cheița mică din alamă a rămas însă la mine.
Am pus-o într-un sertar.
Uneori o mai văd când caut câte ceva.
Și de fiecare dată îmi amintesc de noaptea în care am stat pe canapea, în rochia mea de mireasă, convinsă că fusese cea mai umilitoare noapte din viața mea.
Astăzi o văd altfel.
Radu mă trimisese pe canapea chiar în noaptea nunții.
Fără să vrea, îmi făcuse însă un cadou.
Îmi arătase în doar câteva ore ceea ce altfel poate mi-ar fi luat douăzeci de ani să înțeleg:
în căsnicia aceea, mama lui ar fi avut întotdeauna primul loc.
Iar eu am ales să nu-mi petrec viața pe locul doi.