Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În dimineața următoare am ajuns la cabinetul avocatului cu aproape douăzeci de minute mai devreme.
Cutia rămăsese acasă, exact cum îmi ceruse.
Luaserăm doar plicul și documentele din dosar.
Când am intrat în sala de așteptare, un bărbat de aproximativ 55 de ani s-a ridicat imediat.
— Tu ești Ana?
Tonul lui m-a făcut să înțeleg cine era înainte să se prezinte.
— Da.
— Mihai Petrescu. Fiul lui Vasile.
Am întins mâna.
— Îmi pare rău pentru tatăl dumneavoastră.
N-a acceptat gestul.
— Nouă ani ai avut grijă de un bătrân singur și acum, dintr-odată, numele tău apare în testament. Destul de convenabil.
Am rămas fără cuvinte.
— Nu știam că tatăl dumneavoastră avea bani. Nici măcar nu știam că există un testament.
A râs scurt.
— Sigur.
Înainte să-i răspund, avocatul a deschis ușa.
— Vă rog, intrați.
Ne-am așezat unul în fața celuilalt.
Avocatul și-a pus ochelarii și a deschis dosarul.
— Domnul Vasile Petrescu a fost foarte precis în privința ultimelor sale dorințe.
Mihai și-a încrucișat brațele.
— Atunci să terminăm.
Casa domnului Vasile urma să fie vândută.
O parte din bani îi revenea lui Mihai.
Când a auzit asta, chipul lui s-a relaxat.
Apoi avocatul a întors pagina.
— Există însă și un teren pe care domnul Petrescu îl moștenise de la părinții săi și pe care l-a vândut în urmă cu mai mulți ani.
M-am uitat la el.
Nu auzisem niciodată despre acel teren.
— Banii au rămas în mare parte într-un cont de economii. Împreună cu alte economii, vorbim despre aproximativ 520.000 de lei.
Mihai s-a aplecat înainte.
— Bine.
Avocatul a continuat:
— Această sumă îi revine doamnei Ana Ionescu.
S-a făcut liniște.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Mie?
Mihai s-a ridicat brusc.
— Ce?!
— Domnul Petrescu a lăsat suma doamnei Ionescu.
— Femeia asta nu este nimic pentru el!
Cuvintele lui m-au durut mai mult decât mă așteptam.
Avocatul nu și-a schimbat expresia.
— Tatăl dumneavoastră a anticipat că veți reacționa astfel.
A scos un plic.
— De aceea v-a lăsat o scrisoare.
Mihai a luat-o.
A început să citească.
După primele rânduri, furia de pe chipul lui s-a schimbat.
— Ce scrie? am întrebat.
Avocatul avea o copie.
Mi-a întins-o.
„Mihai,
Dacă citești scrisoarea aceasta supărat pentru că Ana a primit ceva ce crezi că trebuia să fie al tău, înainte să o judeci, întreabă-te unde ai fost în ultimii nouă ani.
Ana nu mi-a cerut niciodată nimic.
Când eram bolnav, mi-a adus medicamente.
Când nu mai puteam găti, mi-a lăsat mâncare la ușă.
Când casa a devenit prea tăcută, m-a chemat la masa ei.
Iar de fiecare dată când am încercat să-i dau bani, m-a certat.”
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
Mihai a lăsat scrisoarea pe masă.
— O să contest testamentul.
— Aveți acest drept, a spus avocatul.
Apoi Mihai s-a întors spre mine.
— Sper să te bucuri de banii unui mort.
Atunci m-am ridicat și eu.
— Știți de ce m-aș bucura eu?
A tăcut.
— Să mai am o singură duminică în care să-i duc tatălui dumneavoastră o farfurie cu sarmale și să-mi spună că am pus prea mult piper.
Vocea mi s-a frânt.
— Dacă aș putea să dau banii aceștia pentru încă o asemenea duminică, i-aș da mâine.
Mihai nu mi-a mai răspuns.
Am plecat.
În seara aceea am coborât din nou în subsol.
Am deschis cutia.
Acum înțelegeam actele.
Dar mai rămăseseră fotografiile.
În ultima era domnul Vasile mult mai tânăr, alături de soția lui.
Între ei stătea un băiețel de vreo zece ani.
Pe spate scria:
„Mihai, vara lui 1981.”
Sub fotografie mai era un plic.
Pentru mine.
L-am deschis.
Scrisoarea era scurtă.
„Ana,
Dacă Mihai a venit, probabil este furios.
Nu-l judeca prea aspru.
Nu a fost numai vina lui că ne-am pierdut unul pe celălalt.
După ce Ileana a murit, ne-am certat. Eu eram încăpățânat. El era tânăr și furios.
Am spus lucruri pe care un tată nu ar trebui să le spună copilului lui.
Apoi am așteptat să mă sune.
Probabil și el a așteptat același lucru.
Au trecut aproape douăzeci de ani.
Dacă poți, arată-i fotografiile.
Nu vreau ca ultimul lucru pe care îl moștenește de la mine să fie furia.”
Am rămas mult timp cu scrisoarea în mână.
Pentru prima dată înțelegeam de ce domnul Vasile vorbea atât de puțin despre fiul lui.
Nu era doar furie.
Era regret.
Două săptămâni mai târziu l-am sunat pe Mihai.
— Dacă e vorba despre testament, discută cu avocatul meu.
— Nu este.
— Atunci ce vrei?
— Am găsit ceva ce tatăl tău a vrut să vezi.
A venit trei zile mai târziu.
De data aceasta nu ne-am întâlnit la cabinet.
Am intrat împreună în casa tatălui lui.
Mihai nu mai trecuse pragul de aproape douăzeci de ani.
În sufragerie încă se afla o fotografie cu el adolescent.
Într-un sertar, domnul Vasile păstrase felicitările primite de la fiul lui.
Iar pe noptiera din dormitor era fotografia unui băiat de doisprezece ani.
Mihai a luat-o.
— A păstrat-o?
— Pe toate.
S-a așezat încet pe marginea patului.
Pentru prima dată nu mai vedeam bărbatul furios din cabinet.
Vedeam un fiu care ajunsese prea târziu acasă.
— După ce a murit mama, ne-am certat îngrozitor, mi-a spus. Am plecat convins că tata nu mai vrea să mă vadă.
— Iar el a rămas aici convins că tu nu mai vrei să-l vezi pe el.
Mihai și-a șters ochii.
— Douăzeci de ani…
N-am spus nimic.
Uneori nu există o replică potrivită.
Mihai nu a mai contestat testamentul.
Eu nu am refuzat moștenirea.
Cu o parte din bani am achitat creditul casei și mi-am ajutat copiii să pornească în viață fără povara datoriilor cu care mă luptasem eu ani întregi.
Dar am vrut ca o parte din ceea ce lăsase domnul Vasile să rămână legată de omul care fusese.
Așa că, împreună cu Mihai, am început să ajutăm câțiva bătrâni singuri din cartier.
La început au fost doar trei.
Le duceam cumpărături, medicamente sau câte o mâncare caldă.
Apoi au devenit mai mulți.
Congelatorul vechi a rămas în subsol.
Nu-l mai folosesc.
În compartimentul secret păstrez acum scrisoarea domnului Vasile.
Uneori o deschid.
Iar dintre toate lucrurile pe care mi le-a lăsat, nu suma din testament este cea la care mă gândesc cel mai des.
Este ultima frază din scrisoarea lui:
„Ana, nouă ani ai avut grijă să nu-mi fie foame. Ce îți las eu nu este plata pentru mâncare. Este felul unui bătrân încăpățânat de a-ți mulțumi pentru că, atunci când casa mea a rămas goală, tu ai continuat să bați la ușă.”