Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andreea a ajuns la Eforie Nord în aceeași după-amiază.
Am văzut-o de pe balcon coborând din mașină cu geanta pe umăr și telefonul în mână.
Mergea repede.
Prea repede pentru cineva care venise doar să-și viziteze mama în vacanță.
Când am deschis ușa camerei, nici măcar nu m-a salutat.
M-a privit câteva secunde.
Apoi m-a luat în brațe.
— Acum îmi spui.
— Ce să-ți spun?
S-a desprins de mine.
— Mamă, te cunosc. De trei zile îmi răspunzi ciudat la telefon, ai plecat singură la mare din senin și azi dimineață mi-ai trimis o fotografie în care zâmbeai de parcă încercai să mă convingi că ești bine. Ce se întâmplă?
Nu mai avea rost să mint.
M-am așezat pe marginea patului.
Pe măsuță erau încă scrisorile.
Andreea le-a observat.
— Ce sunt astea?
Am tras aer în piept.
— Pentru voi.
A luat plicul pe care scrisesem numele ei.
— De ce mi-ai scris o scrisoare?
Atunci i-am spus tot.
Despre investigații.
Despre suspiciunea medicului.
Despre frica mea.
Despre motivul adevărat pentru care venisem la mare.
Andreea mă asculta fără să mă întrerupă.
Când am terminat, avea lacrimi în ochi.
— Ai crezut că mori?
Am dat din cap.
— Și nu ne-ai spus?
— Nu voiam să vă sperii până nu știam sigur.
— Dar tu ai stat singură cu frica asta?
N-am răspuns.
— Mamă…
— Voi aveți serviciu, copii, problemele voastre. Nu voiam să vă dau viețile peste cap.
Andreea s-a așezat lângă mine.
— Ești mama mea. Nu ești o problemă pe care trebuie să ne-o ascunzi ca să nu ne strici vara.
Atunci am început să plâng.
Aveam 72 de ani.
Fiica mea avea 46.
Și totuși, în momentul acela, eu eram cea care avea nevoie să fie ținută în brațe.
— Dar astăzi m-a sunat medicul, i-am spus.
Andreea s-a încordat.
— Și?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Suspiciunea nu s-a confirmat.
Pentru o clipă doar s-a uitat la mine.
— Adică?
— Adică nu am boala de care se temeau.
Andreea și-a dus ambele mâini la gură.
Apoi m-a îmbrățișat atât de tare încât aproape m-a culcat pe pat.
Râdeam și plângeam amândouă.
— Mamă, jur că într-o zi mă omori tu pe mine!
— Sper să nu.
A râs și mai tare.
După câteva minute s-a liniștit.
— Atunci strângem și plecăm acasă. Mâine mergem la medic.
— Nu.
S-a uitat la mine.
— Cum adică nu?
— Mai stau două zile.
— Mamă…
— Doctorul mi-a spus că mai există o problemă care trebuie tratată. Mă întorc, repet ce trebuie repetat și fac tot ce-mi spune. Promit.
Am arătat spre balcon.
— Dar nu plec astăzi.
— De ce?
Am privit marea.
— Pentru că am venit aici convinsă că-mi iau rămas-bun de la ea.
Am zâmbit.
— Acum vreau să văd cum arată marea când nu trebuie să-mi iau rămas-bun.
Andreea a tăcut.
Apoi și-a pus geanta jos.
— Atunci unde dorm?
În seara aceea am mers împreună pe faleză.
Am mâncat hamsii și porumb copt.
Andreea m-a convins să-mi pun rochia albă despre care eu susțineam că era prea tinerească.
— Ai 72 de ani, nu 102.
— Mulțumesc pentru delicatețe.
— Cu plăcere.
Pentru prima dată după consultație am râs fără să-mi treacă imediat prin minte gândul că poate era ultima dată.
A doua zi ne-am trezit înainte de răsărit.
Am coborât pe plajă desculțe.
Andreea și-a scos telefonul.
— Stai acolo.
— Nu mai vreau fotografii.
— Ba da. Pe celelalte le-ai făcut pentru când credeai că nu vei mai fi aici. Pe asta o facem pentru când vei fi.
M-am așezat aproape de apă.
Vântul îmi ridica marginea rochiei.
— Zâmbește!
Am zâmbit.
Nu pentru fotografie.
Pur și simplu îmi venea.
Când ne-am întors acasă, am mers la medic.
Investigațiile suplimentare au confirmat vestea bună.
Nu aveam boala gravă de care se temuseră inițial.
Problema descoperită între timp necesita tratament și controale regulate, dar era una pe care medicii o puteau ține sub control.
Pentru prima dată după săptămâni întregi, nimeni nu mai vorbea despre scenarii negre.
Cătălin a aflat totul în aceeași seară.
Reacția lui a fost aproape identică cu a surorii lui.
— Mamă, data viitoare când primești o veste medicală serioasă, ne suni.
— Bine.
— Imediat.
— Bine.
— Nu după ce pleci singură la mare.
— Am înțeles.
— Promiți?
— Promit.
Apoi vocea i s-a înmuiat.
— Mi-a fost frică numai auzind povestea. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ți-a fost ție.
Adevărul era că nici eu nu voiam să-mi mai amintesc.
Dar cele patru zile de la mare schimbaseră ceva.
Nu într-un mod spectaculos.
Nu m-am întors acasă și mi-am vândut toate lucrurile ca să călătoresc prin lume.
Nu mi-am făcut o listă cu o sută de aventuri.
Am început cu lucruri mult mai mici.
Într-o marți, am scos din dulap serviciul de porțelan pe care îl primisem la nuntă.
Mircea și cu mine îl foloseam numai de Crăciun, de Paște sau când aveam musafiri.
Am pus cafeaua într-o ceașcă din acel serviciu.
Andreea m-a prins într-o zi.
— Mamă, folosești ceștile bune?
— Da.
— Fără musafiri?
— Eu ce am?
A început să râdă.
Am început să accept mai des invitațiile copiilor.
Să nu mai spun automat „lasă, veniți altădată”.
Să sun eu prima.
Să stau încă zece minute la masă.
Să cumpăr florile care-mi plăceau fără să-mi spun că sunt prea scumpe și oricum se ofilesc.
Și să nu mai păstrez toate lucrurile frumoase pentru „o ocazie”.
În primăvara următoare m-am întors la Eforie Nord.
De data aceasta nu singură.
Au venit Andreea, Cătălin și nepoții.
Într-o dimineață am coborât pe aceeași plajă.
Andreea a vrut să-mi facă din nou o fotografie.
— Tot în rochia albă? am întrebat.
— Normal.
Am pus pălăria pe cap și m-am apropiat de apă.
Nepoata mea cea mică a venit alergând și m-a prins de mână.
În fotografia aceea râd amândouă.
O țin acum pe frigider.
Lângă ea am păstrat și fotografia făcută în dimineața în care credeam că trăiesc ultima mea vară.
Nu am aruncat-o.
Pentru că femeia aceea speriată sunt tot eu.
Doar că acum știu ceva ce ea încă nu știa.
Nimeni nu-mi poate spune câte veri mai am.
Poate multe.
Poate puține.
Dar nu mai vreau să-mi petrec niciuna dintre ele așteptând „momentul potrivit” pentru lucrurile care îmi fac viața frumoasă.
Iar scrisorile de rămas-bun pe care le-am început atunci?
Nu le-am terminat niciodată.
Le-am păstrat într-un sertar.
Pe prima pagină a celei pentru Andreea am tăiat primele rânduri și am scris altceva:
„Dragii mei, dacă vreți să veniți la mine, nu mai așteptați duminica. Puneți cafeaua pe foc și veniți astăzi.”