Doamna Elena nici nu și-a dat seama când a scăpat în genunchi lângă pat.
— De ce nu mi-ai spus, fată? De ce?
Sofia și-a dus cu greu mâna la marginea cearșafului.
— Pentru că era nunta… N-am vrut să stric ziua lui Matei.
În ușă a apărut și fiul ei, încă îmbrăcat în pantalonii de la costumul de mire.
Avea telefonul în mână.
— Am chemat ambulanța.
Doamna Elena s-a întors brusc spre el.
— Tu știai?
Matei a închis ochii.
— De două săptămâni.
— Și ai ascuns asta de mine?
— Doctorul ne-a spus că există riscul unei hemoragii și că Sofia trebuie operată cât mai repede. Dar ea a vrut cu orice preț să nu amânăm nunta. Spunea că nu voia să înceapă căsnicia cu un spital.
Ambulanța a sosit în mai puțin de douăzeci de minute.
În timp ce paramedicii o pregăteau pentru transport, Sofia a încercat să se ridice.
— Mamă Elena…
Soacra i-a prins imediat mâna.
— Nu spune nimic. Acum eu am grijă de tine.
Drumul până la spital i s-a părut nesfârșit.
Doamna Elena stătea pe hol, cu aceeași coadă de mătură rămasă acasă în minte.
Venise să lovească.
Iar acum se ruga doar ca fata aceea să trăiască.
După aproape trei ore, chirurgul a ieșit din sala de operație.
— Ați ajuns la timp. Încă puțin și pierderea de sânge devenea foarte periculoasă.
Doamna Elena și-a dus mâna la gură.
— Se face bine?
Medicul a zâmbit.
— Da. Va avea nevoie de odihnă câteva săptămâni, dar este în afara oricărui pericol.
Abia atunci femeia a început să plângă.
Nu plânsese nici la înmormântarea soțului.
Dar acum lacrimile nu se mai opreau.
Sofia s-a întors acasă după cinci zile.
Casa era impecabilă.
Geamurile străluceau.
Curtea era măturată.
Mâncarea era pregătită.
— Cine a făcut toate astea? a întrebat ea uimită.
Matei a zâmbit.
— Mama.
Doamna Elena a ieșit din bucătărie cu un șorț legat peste rochie.
S-a apropiat încet.
Avea ochii roșii.
— Ascultă-mă bine, fată…
Sofia a ridicat privirea.
— În dimineața aceea am urcat cu un băț să te bat, fiindcă am crezut că ești leneșă.
Vocea i s-a frânt.
— Și am găsit un copil care își punea viața în pericol doar ca să nu-mi strice mie bucuria nunții.
Sofia a coborât ochii.
— Mi-a fost teamă că o să mă considerați o povară.
Doamna Elena a izbucnit în lacrimi.
— Povară?
A îmbrățișat-o cu putere.
— Din clipa asta nu mai ești nora mea.
Sofia a rămas nemișcată.
— Ești fata mea.
Matei și-a șters ochii pe ascuns.
În lunile care au urmat, Doamna Elena nu mai lăsa pe nimeni să ridice ceva greu în casă.
Când vecinele o întrebau unde este nora, răspundea de fiecare dată la fel:
— Se odihnește. Copiii noștri nu sunt făcuți să se îmbolnăvească muncind pentru noi.
Iar dacă cineva îndrăznea să spună că Sofia este leneșă, femeia îl oprea imediat.
— Aveți grijă ce judecați. Eu era cât pe ce să lovesc cu un băț omul care avea cea mai mare nevoie de îmbrățișarea mea.
Într-o dimineață, aproape un an mai târziu, Sofia a ieșit în curte cu o veste.
Ținea în mână o fotografie de la ecografie.
Doamna Elena a privit-o nedumerită.
— Mamă…
Sofia i-a întins fotografia.
— Dacă Dumnezeu a vrut să-mi mai dea o șansă… o să fiți bunică.
Femeia a izbucnit din nou în plâns.
De data aceasta, însă, erau lacrimi de bucurie.
A luat fotografia, a sărutat-o și a spus încet:
— Vezi? Uneori Dumnezeu îți dă o lecție exact în clipa în care crezi că ai dreptate. Iar eu n-am să uit niciodată ziua în care am urcat scările cu un băț… și am coborât cu încă o fiică.