M-am așezat pe scaunul din garaj și am început să citesc.
Primele rânduri mi-au umplut imediat ochii de lacrimi.
„Dragă, fetița mea…
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că n-am mai putut să te aștept. Nu te învinovăți pentru asta. Știu că viața merge înainte și că fiecare are grijile lui. Dar înainte să plec, aș vrea să înțelegi un lucru pe care n-am reușit niciodată să ți-l explic.”
Am continuat să citesc cu inima strânsă.
„După ce a murit mama ta, am crezut că nu voi mai putea trăi. Tu aveai doar opt ani și mă uitam la tine fără să știu cum să fiu și tată, și mamă în același timp. În fiecare seară plângeam după ce adormeai.
Într-o zi, un prieten m-a urcat pe motocicleta lui. Pentru câteva ore am simțit că pot respira din nou. Nu am cumpărat motocicleta pentru că te iubeam mai puțin. Am cumpărat-o pentru că încercam să rămân în viață… pentru tine.”
Am lăsat scrisoarea din mâini.
Ani întregi îl judecasem fără să-i cunosc durerea.
Eu văzusem doar motocicleta.
Nu văzusem omul care încerca să supraviețuiască după ce își pierduse soția.
În sertarele garajului au urmat alte descoperiri.
Un plic plin cu diplomele mele din școală.
Fotografii de la fiecare serbare.
Decupaje din ziar cu primul meu concurs câștigat.
Iar într-o cutie mică din lemn se aflau toate felicitările pe care i le făcusem în copilărie.
Pe una scrisesem stângaci:
„Te iubesc, tati. Ești eroul meu.”
Am izbucnit în plâns.
Nu-mi aminteam nici măcar că exista.
În dulap am găsit o geacă de motociclist pentru femei, din piele neagră, cu detalii mov.
Avea încă eticheta.
În buzunar era un bilețel împăturit.
„Pentru ziua în care vei vrea să facem din nou o plimbare împreună.”
M-am prăbușit pe podeaua garajului.
Tata nu încetase niciodată să spere că mă voi întoarce.
Eu eram cea care renunțase la el.
Câteva zile mai târziu, unul dintre prietenii lui motocicliști, un bărbat masiv pe nume Vasile, m-a întrebat dacă vreau să văd ultimul drum pe care îl făcea aproape în fiecare duminică.
Am acceptat.
Am mers împreună până la un lac liniștit de la marginea pădurii.
— Aici venea mereu, mi-a spus Vasile. Spunea că aici te învăța să pescuiești când erai mică și că speră că într-o zi vei veni din nou cu el.
Am rămas mult timp privind apa.
Îmi aminteam vag locul.
Îmi aminteam râsul lui.
Îmi aminteam cum mă ridica pe umeri.
Am înțeles atunci cât de ușor îți poți construi, în timp, o imagine nedreaptă despre omul care te-a iubit cel mai mult.
La câteva săptămâni după înmormântare, am luat o hotărâre.
M-am înscris la cursurile pentru categoria A.
Nu pentru că voiam să devin motociclistă.
Ci pentru că voiam să înțeleg lumea pe care tata o iubise atât de mult și pe care eu o respinsesem fără să o cunosc.
În ziua în care am urcat pentru prima dată pe o motocicletă, am simțit vântul lovindu-mi obrajii.
Și, pentru o clipă, mi s-a părut că îl aud râzând.
Am oprit pe marginea drumului și am privit cerul.
— Îmi pare rău, tati… am șoptit.
Știam că nu-mi mai putea răspunde.
Dar, pentru prima dată după foarte mulți ani, simțeam că îmi ascultă cuvintele.
De atunci, în fiecare an, în ziua în care a plecat dintre noi, merg până la lacul acela.
Las o floare pe mal.
Și îi spun ceea ce ar fi trebuit să-i spun de sute de ori cât încă era în viață.
— Mulțumesc.
— Te iubesc.
— Și iartă-mă că am înțeles prea târziu cât de norocoasă am fost să te am ca tată.
De atunci am învățat un lucru pe care îl spun tuturor celor care își amână telefoanele către părinți:
Nu așteptați ziua de mâine ca să spuneți „te iubesc”. Uneori, mâine nu mai vine.