Vocea lui a răsunat atât de puternic, încât până și copiii au tresărit.
M-am ridicat imediat, fără să-i las însă singuri.
— Plângeau de câteva minute. Nu era nimeni cu ei…
— Nu te-am întrebat de ce ai intrat! a izbucnit el. Te-am întrebat ce faci cu fiii mei!
În spatele lui apăru și bona, palidă la față.
— Domnule Nicolae… eu doar am coborât două minute…
— Două minute? a repetat el rece. I-am găsit plângând singuri.
Femeia nu mai spuse nimic.
Am făcut un pas înapoi.
— Îmi cer scuze. Dacă am depășit limita, plec imediat.
Dar exact atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
Matei, băiețelul pe care îl ținusem primul în brațe, a început să plângă din nou.
Și-a întins mâinile…
Nu spre tatăl lui.
Spre mine.
— Mama… mama…
Nu știa ce înseamnă acel cuvânt.
Îl rostise doar instinctiv.
Nicolae a rămas nemișcat.
L-am privit și am înțeles imediat.
Nu era furios.
Era un tată care nu mai știa cum să-și ajute copiii.
Am îngenuncheat lângă Matei.
I-am pus din nou palma în mâna mea.
În câteva secunde s-a liniștit.
Apoi și ceilalți doi.
În cameră s-a făcut o liniște apăsătoare.
Nicolae mă privea fără să clipească.
— Cine sunteți… de fapt?
Am inspirat adânc.
— Înainte să ajung aici, am fost medic cercetător. Am lucrat aproape doisprezece ani cu copii nevăzători.
Chipul lui s-a schimbat complet.
— Dumneavoastră sunteți… doctor Valeria Cornea?
Am încuviințat.
Nu mă așteptam să-mi știe numele.
El și-a trecut mâna peste față.
— Am citit toate studiile dumneavoastră după ce s-au născut băieții… Doctorii spuneau că erați cea mai bună din țară.
Am zâmbit amar.
— Asta a fost demult.
— De ce sunteți femeie de serviciu?
Pentru prima dată după mulți ani mi-au dat lacrimile.
I-am povestit tot.
Cum s-a închis centrul.
Cum au dispărut finanțările.
Cum am rămas fără serviciu.
Cum nimeni nu mai voia să investească într-un proiect care nu aducea profit imediat.
Nicolae a ascultat fără să mă întrerupă.
La final s-a apropiat de fereastră.
A rămas câteva clipe cu spatele la mine.
Apoi s-a întors.
— Eu am ascuns camere în casă în ultimele două săptămâni.
Am rămas fără aer.
— Poftim?
— Voiam să văd cum îi tratează Irina când nu sunt acasă.
Mi-a întins tableta.
Am privit imaginile.
Irina îi lăsa singuri ore întregi.
Le oprea jucăriile sonore ca să fie liniște.
Îi certa când plângeau.
Închidea ușa și pleca la telefon.
Mi s-a făcut rău.
Nicolae a închis tableta.
— Astăzi am venit mai devreme tocmai ca să verific încă o dată.
A făcut o pauză.
— În schimb… v-am găsit pe dumneavoastră.
În aceeași după-amiază, Irina și-a făcut bagajele.
Fără scandal.
Fără explicații.
Doar a plecat.
Două zile mai târziu, Nicolae m-a chemat în biroul lui.
Pe masă era un dosar.
— Vreau să redeschidem centrul pe care l-ați visat.
Am rămas fără cuvinte.
— Nu înțeleg…
— Îl finanțez eu.
Am crezut că nu aud bine.
— Nu doar pentru băieții mei.
Pentru toți copiii care au nevoie.
Vreau să poarte numele mamei lor.
Și vreau să-l conduceți dumneavoastră.
Nu salariul era cel care m-a făcut să plâng.
Ci faptul că, după ani întregi, cineva îmi reda profesia.
Și rostul.
Un an mai târziu, Centrul “Maria Rusu” își deschidea porțile.
Primii copii au intrat ținându-și părinții de mână.
Tripleții au fost primii pacienți.
Zi de zi.
Lună de lună.
Au învățat să recunoască sunetele.
Să meargă singuri prin camere.
Să atingă lumea fără teamă.
Într-o dimineață, Sandu a alergat spre mine după glas.
Nu mă vedea.
Dar mă găsise.
L-am strâns în brațe și am plâns amândoi.
Nicolae privea din ușă.
— Știți ce regret cel mai mult? m-a întrebat.
— Ce anume?
— Că era să pierd femeia care le-a schimbat viața copiilor mei… doar pentru că purta un șorț de femeie de serviciu.
De atunci, la fiecare interviu de angajare din companiile lui, Nicolae le spune tuturor aceeași frază:
— Nu judeca niciodată un om după uniforma pe care o poartă. Uneori, adevărata lui valoare începe exact acolo unde aparențele se termină.