La început am crezut că glumește.
Dar după câteva secunde ne-am dat seama că ceva era în neregulă.
Bogdan încerca disperat să iasă la suprafață.
Apa îl înghițea din ce în ce mai mult.
Nimeni nu se mișca.
Frica ne țintuise pe loc.
Salvamarul a pornit în fugă, dar era prea departe.
Atunci, dintre toți oamenii aflați pe marginea bazinului, primul care a sărit în apă a fost chiar bătrânul de care râdeam în fiecare dimineață.
Purta încă cămașa și pantofii.
Nici măcar nu s-a oprit să se dezbrace.
A înotat exact cum îl văzuserăm de sute de ori.
Încet.
Liniștit.
Fără nicio mișcare irosită.
În câteva clipe a ajuns acolo unde Bogdan dispăruse.
S-a scufundat.
Pentru o secundă care ni s-a părut o veșnicie, apa a rămas nemișcată.
Apoi a ieșit la suprafață ținându-l pe Bogdan de sub braț.
L-a adus până la mal și a început imediat să-i acorde primul ajutor.
După câteva apăsări pe piept, Bogdan a tușit și a început să respire.
Tot ștrandul răsuflase ușurat.
Mai târziu, m-am apropiat de bătrân.
— Nea Petre… de ce înotați în fiecare dimineață până la geamandură?
A rămas câteva clipe tăcut.
Apoi a privit spre mijlocul bazinului.
— Acum mulți ani am fost salvamar aici.
Vocea îi tremura.
— Într-o zi, un copil s-a înecat chiar lângă geamandura aceea. Am ajuns prea târziu. N-am reușit să-l salvez.
Și-a plecat capul.
— Din ziua aceea am venit în fiecare dimineață și am înotat aceeași distanță. Ca să nu mai pierd niciodată timpul. Ca să-mi cunosc fiecare mișcare și fiecare respirație.
A ridicat privirea spre ambulanța care pleca.
— Astăzi… am ajuns la timp.
Am simțit un nod în gât.
Două zile mai târziu, Bogdan s-a întors la ștrand.
S-a dus direct la banca unde stătea nea Petru.
S-a aplecat și i-a sărutat mâna.
— Iertați-mă pentru toate glumele.
Bătrânul i-a zâmbit.
— Nu mai contează. Important este că ai primit încă o șansă.
A doua zi dimineață, la ora șapte, nea Petru a intrat din nou în apă.
De data aceasta nu mai era singur.
Bogdan a înotat lângă el.
Apoi eu.
Și, unul câte unul, toți cei care râseserăm de el.
În liniște.
Până la geamandură.
Și înapoi.
Din ziua aceea am înțeles că nu poți judeca un om după ceea ce vezi la suprafață.
Pentru că, uneori, cele mai mari lupte și cele mai grele lecții sunt ascunse adânc, acolo unde privirea celorlalți nu ajunge niciodată.