Fulger a rupt funia cu o smucitură atât de puternică, încât țărușul de lemn a rămas înfipt în pământ.
Octavian a vrut să alerge după el.
— Lasă-l, o să se întoarcă! a strigat vecinul de peste gard.
Dar calul nu fugea la întâmplare.
Gonea drept spre pădure.
Cu capul ridicat.
Nechezând din ce în ce mai tare.
La prânz, Ana nu se întorsese de la școală.
La început, părinții au crezut că întârzie autobuzul.
Au trecut zece minute.
Apoi douăzeci.
Telefonul învățătoarei a adus primul fior rece.
— Doamnă Popescu… Ana n-a ajuns astăzi la școală.
Lumea s-a oprit.
Ghiozdanul ei nu era în clasă.
Nici colegii nu o văzuseră.
Ultima persoană care își amintea de ea era bătrânul poștaș.
O văzuse mergând pe drumul de lângă pădure.
Singură.
După aceea…
nimic.
În mai puțin de o oră, tot satul o căuta.
Vecinii, pompierii voluntari, pădurarii.
Toți strigau același nume.
— Ana!
Dar pădurea răspundea doar cu liniște.
Fulger nu se întorsese acasă.
Octavian l-a zărit abia spre seară.
Calul stătea nemișcat pe marginea unei râpe înguste.
Nu păștea.
Nu se mișca.
Doar necheza.
Scurt.
Rar.
Ca și cum chema pe cineva.
— De ce stă aici? a întrebat unul dintre jandarmi.
Octavian s-a apropiat.
Fulger s-a întors spre el.
A făcut câțiva pași.
Apoi s-a întors din nou spre râpă.
Și a nechezat.
Mai tare.
Atunci au auzit.
Foarte încet.
Aproape pierdut printre frunze.
— Tati…
Octavian a simțit că i se taie picioarele.
Ana alunecase câțiva metri într-o râpă ascunsă de vegetație.
Nu putea urca singură.
Avea glezna prinsă între două rădăcini și plângea de ore întregi.
Dacă Fulger n-ar fi rămas acolo…
nimeni n-ar fi găsit-o până la lăsarea întunericului.
Pompierii au coborât imediat.
Câteva minute mai târziu, Ana era din nou în brațele tatălui ei.
Plângea.
Dar zâmbea.
Primul lucru pe care l-a întrebat a fost:
— Unde este Fulger?
Calul s-a apropiat încet.
Ana și-a întins mânuțele spre el.
Fulger și-a lipit fruntea de a ei.
A rămas nemișcat.
Cu ochii închiși.
De parcă abia atunci înțelesese că prietena lui este din nou în siguranță.
În sat, oamenii încă povestesc despre ziua aceea.
Nu despre pompieri.
Nu despre jandarmi.
Ci despre un cal bătrân care a refuzat să plece dintr-un loc până când oamenii n-au înțeles că, acolo, cineva îi aștepta.
Iar Ana, de fiecare dată când cineva o întreabă cine este cel mai bun prieten al ei, răspunde fără să stea pe gânduri:
— Fulger.
Pentru că uneori Dumnezeu nu trimite îngeri cu aripi.
Uneori îi trimite cu patru copite și o inimă care știe să iubească fără cuvinte.