M-am întors brusc.
Un bărbat ieșea dintre mașinile parcate.
Purta o șapcă trasă pe ochi.
În mâna dreaptă ținea un telefon.
— Fetelor!
Am prins-o pe Bianca de mână.
Am fugit cât ne țineau picioarele.
În fața noastră se vedeau luminile benzinăriei.
Am intrat direct înăuntru.
Casierul a observat imediat că tremuram.
— S-a întâmplat ceva?
N-am apucat să răspund.
Două mașini de poliție au oprit în față.
În aceeași clipă m-a sunat tata.
Vocea îi tremura.
— Sunteți bine?
Am izbucnit în plâns.
— Tata… ce se întâmplă?
A tras adânc aer în piept.
— Acum o oră mama voastră a fost atacată într-o parcare.
I-au furat geanta.
Telefonul.
Cheile.
Actele.
Și mașina.
Când am încercat s-o sun, mi-a răspuns un bărbat.
A râs și mi-a spus că știe unde locuiți și că „merge să vă viziteze fetele”.
Am simțit că îmi îngheață sângele.
— Am sunat imediat la poliție, a continuat tata. N-am știut dacă omul blufa sau nu. Singurul lucru la care m-am gândit a fost să vă scot cât mai repede din casă.
Exact atunci, una dintre mașinile poliției a deschis portiera.
Mama a coborât.
Avea geaca ruptă la umăr.
Părul răvășit.
Ochii umflați de plâns.
Bianca a alergat prima spre ea.
Eu am rămas nemișcată.
Mama m-a îmbrățișat atât de tare încât aproape nu mai puteam respira.
— Iartă-mă…
— Pentru ce?
— Pentru că te-am speriat.
Abia atunci polițistul s-a apropiat de noi.
— Bărbatul pe care l-ați văzut pe stradă era deja urmărit de colegii noștri. A fost reținut la câteva sute de metri de aici.
Tata a ajuns acasă în dimineața următoare.
Când ne-am văzut, nu a spus nimic.
Ne-a strâns doar în brațe.
În noaptea aceea am înțeles că uneori dragostea unui părinte poate suna ca un ordin.
Iar un mesaj primit la două fără șapte minute dimineața poate face diferența dintre o tragedie și o familie care ajunge întreagă acasă.