Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Plicul.
Îl uitasem aproape complet.
Mama mi-l dăduse la câteva zile după înmormântarea tatei. Eram obosită, trebuia să mă întorc la București, iar ea îmi spusese doar atât:
“Tatăl tău a vrut să rămână la tine. Pune-l bine.”
Îl aruncasem într-un sertar cu acte și nu-l mai deschisesem.
“Ce era în plic, mamă?”
Laura s-a întors brusc spre ea.
“Ce plic?”
Mama și-a strâns halatul la piept.
“Niște acte pe care tatăl vostru le-a pregătit înainte să moară.”
“Ce acte?”
“Nu știu exact.”
Laura a râs, dar nu mai avea siguranța de câteva minute înainte.
“Perfect. Deci acum ne certăm pentru niște hârtii pe care nici măcar nu le avem.”
Am dus-o pe mama în casă. Laura s-a dat din dreptul ușii fără să mai spună nimic.
În dormitorul ei am găsit patul făcut.
Prea făcut.
Cuvertura era întinsă perfect, iar pe noptieră se strânsese un strat fin de praf.
“Mama, tu mai dormi aici?”
A început să aranjeze inutil colțul unei perne.
“Uneori.”
Am deschis dulapul.
Hainele ei erau înghesuite într-o singură parte. Restul era ocupat de rochii, cutii de pantofi și două valize pe care le-am recunoscut imediat ca fiind ale Laurei.
“Unde dormi când Radu nu e aici?”
“Pe canapeaua din sufragerie. E mai aproape de baie.”
Din hol, Laura a ridicat vocea.
“Pentru că ea a vrut!”
M-am întors.
“Și camera ei?”
“Nu folosea jumătate din spațiul ăsta.”
“Este dormitorul ei.”
“Și eu locuiesc aici!”
Mama s-a așezat pe marginea patului.
“Vă rog.”
M-am oprit. Nu pentru Laura. Pentru mama.
Am sunat medicul de familie și am reușit să obțin o consultație în aceeași dimineață. Până să plecăm, i-am spus Laurei un singur lucru:
“Nu te atingi de nimic al mamei până mă întorc.”
“Și după?”
“N-am hotărât.”
Asta a făcut-o să zâmbească.
Pentru că, în sfârșit, spusesem adevărul.
Nu știam ce puteam face.
La cabinet am aflat că mama nu mai luase regulat două dintre medicamente. Nu era în pericol imediat, dar medicul a fost foarte clar: nu putea continua așa.
Pe drumul înapoi, mama stătea cu geanta în poală.
“Laura a avut grijă de mine la început”, a spus.
N-am răspuns.
“După ce a murit tata, eu nu voiam nici să mă ridic din pat. Ea gătea. Mă spăla pe cap. Mă ducea la medic.”
“Mama, asta nu schimbă ce am găsit azi.”
“Știu.”
După câteva secunde, a adăugat:
“Dar nici ce ai găsit azi nu schimbă tot ce a făcut înainte.”
M-a enervat.
Mai ales pentru că nu puteam spune că nu era adevărat.
Eu trimisesem bani. Laura își mutase viața acolo.
Doar că undeva pe drum începuse să se comporte ca și cum grija îi dădea dreptul să ia.
Când am ajuns acasă, Radu nu mai era.
Laura stătea la masa din bucătărie.
“Unde e?”
“A plecat.”
“Definitiv?”
“Nu e treaba ta.”
Am tras un scaun.
“Ba de azi sunt multe lucruri treaba mea.”
Laura s-a uitat la mine și, pentru prima dată în dimineața aceea, n-a mai încercat să pară nepăsătoare.
“Știi cât costă să stai aici opt luni?”
“De asta îți trimiteam bani.”
“Pentru mama. Nu pentru mine.”
“Exact.”
A lovit masa cu palma.
“Exact! Tu aveai salariul tău, apartamentul tău, weekendurile tale. Eu am renunțat la ture, la ieșiri, la tot. Și tu sunai duminica zece minute și mă întrebai dacă și-a luat pastilele.”
Am tăcut.
“Știi de câte ori am curățat după ea? De câte ori am ridicat-o de jos? De câte ori m-a sunat noaptea pentru că îi era frică?”
“Nu.”
“Nu. Pentru că nu erai aici.”
Mama a intrat în bucătărie.
“Laura.”
“Nu, mamă. Lasă-mă.”
Sora mea avea ochii roșii.
“Am început să iau din banii ăia pentru mine. Da. Pentru benzină. Pentru haine. Pentru ratele mele. Și după aia pentru Radu. La început îmi spuneam că îi pun înapoi.”
“Și medicamentele?”
A coborât ochii.
Acolo s-a terminat orice urmă de înțelegere pe care aș fi putut s-o am.
“De ce n-ai spus că nu mai faci față?”
“Ție?”
“Da, mie.”
“Ca să vii și să-mi explici cum trebuie să am grijă de mama de la 120 de kilometri?”
“Mai bine mă sunai decât s-o trimiți în curte.”
Laura n-a răspuns.
Am plecat în aceeași după-amiază la București și m-am întors seara cu plicul.
Nu l-am deschis singură.
L-am pus pe masa din sufragerie, în fața mamei și a Laurei.
Înăuntru erau o copie după actul de proprietate și documentele încheiate de tata înainte de moarte.
Casa nu urma să fie a Laurei.
Nu urma să fie nici măcar împărțită între noi.
Tata îmi transferase mie nuda proprietate, iar mama își păstrase dreptul de a locui acolo toată viața.
Am citit de două ori.
Laura o singură dată.
“Știai?” m-a întrebat.
Mama a dat încet din cap.
“Știam ce voia tatăl vostru.”
“Și m-ai lăsat opt luni să cred că o să rămân aici?”
“Nu ți-am promis casa.”
“Tata mi-a spus că rămâne în familie!”
“Și a rămas.”
Laura s-a ridicat atât de repede încât scaunul s-a lovit de perete.
S-a uitat la mine.
“Asta ai vrut? Să vii cu actul și să mă arunci în stradă?”
Cu câteva ore înainte, exact asta aș fi vrut.
Dar acum mama era între noi.
Și pentru prima dată am întrebat-o pe ea.
“Tu ce vrei?”
Laura a deschis gura.
Mama a ridicat mâna.
“Pe tine n-am întrebat.”
Sora mea a tăcut.
Mama s-a uitat la mine.
“Vreau să nu-mi mai fie frică în casa mea.”
Atât.
N-a spus că vrea răzbunare.
N-a spus că vrea să-și vadă fiica pedepsită.
Doar că nu mai voia să-i fie frică.
În seara aceea, Laura și-a făcut o geantă și a plecat la apartamentul ei.
Nu am scos-o cu poliția. Nu i-am aruncat lucrurile în stradă. Nu era nevoie.
I-am spus că restul lucrurilor și le poate lua în următoarele zile, când sunt și eu acolo.
A încercat să discute despre casă.
I-am pus actele înapoi în plic.
“Despre casă nu mai avem ce discuta.”
“Și banii?”
“Acolo avem.”
Am calculat ulterior cât trimisesem și cât fusese cheltuit efectiv pentru mama. Nu am recuperat tot. Nici n-am încercat să transform fiecare bon lipsă într-un proces.
Laura mi-a returnat o parte în lunile următoare.
Mai important, nu i-am mai trimis ei niciun leu.
Am plătit direct farmacia, cumpărăturile și o femeie din cartier care venea câteva ore în fiecare zi. Iar eu mi-am reorganizat programul astfel încât să petrec mai multe zile pe săptămână la Pitești.
Nu pentru că devenisem brusc fiica perfectă.
Ci pentru că înțelesesem cât de ușor îmi fusese să confund un transfer bancar cu prezența.
Cu Laura n-am avut o împăcare frumoasă.
Nici n-a venit după o lună să plângă și să-și ceară iertare.
Vorbeam rar. Uneori o suna pe mama. Alteori treceau săptămâni.
Într-o seară, aproape două luni mai târziu, am ajuns acasă și am găsit-o în curte.
Venise să-i aducă mamei niște haine.
Hamacul era încă prins sub copertină.
Laura s-a uitat spre el.
Apoi spre fereastra dormitorului mamei, unde se vedea lumina aprinsă.
N-a spus nimic.
Și nici eu.
A lăsat sacoșa în hol, a întrebat-o pe mama dacă mai are nevoie de ceva și a plecat.
În noaptea aceea, când am trecut pe lângă dormitor, mama dormea în patul ei.
Am tras ușa aproape, fără s-o închid de tot, și am stins lumina de pe hol.