Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 “Tocmai de asta n-am vrut s-o gase?ti înainte sa termin.” Adrian s-a uitat la cheia roșie din mâna mea.
“Este de la mașina ta.”
Am rămas cu ochii la el.
“Mașina mea e la service.”
“Știu.”
“Și cheia ei nu arată așa.”
“Nu e cheia de contact. E cheia mecanică de rezervă.”
Am întors bucata de alamă între degete.
“Ți-ai făcut o cheie pentru mașina mea?”
“Azi-dimineață.”
“Fără să-mi spui?”
A dat din cap.
“De ce?”
“Pentru orice eventualitate.”
Mi-a venit să râd, dar de data asta n-am mai făcut-o.
“Ce eventualitate?”
“Dacă rămâi blocată pe dinafară. Dacă pierzi cheia. Dacă trebuie mutată mașina și nu ești acolo.”
“Adrian, am două chei.”
“Știu.”
“Atunci de ce îți trebuie ție a treia?”
A deschis gura, apoi a închis-o.
Acolo am înțeles că nu avea un răspuns simplu.
“Și cheia galbenă?”
“A unui client.”
“Ți-a cerut-o?”
“Da.”
“Verde?”
“Sorin.”
“Ți-a cerut-o?”
Adrian n-a răspuns.
Am băgat cheia roșie în buzunar.
“Du-mă la Sorin.”
“Daniela…”
“Acum.”
Sorin locuia singur într-un bloc vechi din Drumul Taberei.
Când ne-a deschis ușa, am văzut un bărbat trecut de 60 de ani, cu părul alb și ochelari coborâți pe nas.
“Ce-ați pățit?”
Am ridicat cheia verde.
“E a dumneavoastră?”
Sorin s-a uitat la Adrian.
“În sfârșit i-ai spus?”
“Nu chiar”, am răspuns eu.
Ne-a poftit înăuntru.
Pe o comodă din sufragerie era o fotografie veche. Adrian avea vreo douăzeci și ceva de ani și stătea lângă un bărbat pe care l-am recunoscut din pozele familiei.
Tatăl lui.
Murise cu mult înainte să-l cunosc eu.
Sorin mi-a văzut privirea.
“Am fost vecin cu tatăl lui. Ușă în ușă.”
Adrian a rămas lângă fereastră.
“Ce legătură are asta cu cheia?”
Sorin s-a așezat.
“În dimineața în care a murit tatăl lui, Adrian a venit aici pentru că nu răspundea la telefon.”
Știam că tatăl lui murise singur. Atât.
“N-aveam cheie”, a continuat Sorin. “Nici eu, nici Adrian. Am bătut, am sunat. Până am găsit pe cineva care să ne deschidă…”
S-a oprit.
M-am uitat spre soțul meu.
“Era prea târziu?”
Adrian a răspuns înaintea lui.
“Da.”
Vocea îi era complet diferită.
Sorin a continuat:
“După înmormântare i-am dat o cheie de la apartamentul meu. Locuiam singur și m-am gândit că, dacă mi se întâmplă ceva, măcar nu mai stă iar pe un hol în fața unei uși încuiate.”
Am privit cheia verde.
“Deci dumneavoastră i-ați dat-o.”
“Eu i-am pus-o în mână.”
Asta schimba ceva.
Dar nu tot.
“Și de atunci?”
Sorin s-a uitat la Adrian.
“De atunci a început să creadă că orice problemă se rezolvă dacă are cheia potrivită.”
“Nu e chiar așa”, a spus Adrian.
“Ba cam e.”
“Sorin…”
“Ce? Ai venit cu nevasta. Acum vorbește cu nevasta.”
M-am uitat din nou la fotografia tatălui lui.
Deodată mi-am amintit lucruri cărora nu le acordasem niciodată importanță.
Înainte să plecăm în concediu, Adrian verifica de două ori cheia lăsată părinților mei.
În portbagaj avea cabluri, lanternă, trusă medicală, apă, scule și două încărcătoare externe.
Dacă mama mea spunea că i s-a blocat o yală, Adrian apărea cu sculele înainte ca ea să termine de explicat problema.
Eu râdeam de el.
“Tu ești pregătit și pentru sfârșitul lumii”, îi spuneam.
Acum nu mai părea atât de amuzant.
Am ieșit din bloc și am rămas lângă mașină.
“De ce nu mi-ai povestit niciodată asta?”
Adrian a ridicat din umeri.
“Ce să-ți povestesc? Că am stat ca prostul pe un hol și am lovit o ușă cu umărul?”
“Era tatăl tău.”
“Exact.”
S-a uitat în altă parte.
“Și cheia mea?”
“Ți-am spus.”
“Nu. Mi-ai spus la ce folosește. Eu te întreb de ce ai făcut-o fără să mă întrebi.”
“Pentru că am vrut să existe una și la mine.”
“De ce?”
N-a răspuns.
Am așteptat.
În cele din urmă a spus:
“Pentru că tu ai fi putut spune că nu e nevoie.”
“Și?”
“Și eu aș fi știut în continuare că nu există.”
Acolo era problema.
Nu cheia.
Nu mașina.
Faptul că pentru el liniștea devenise mai importantă decât să mă întrebe.
“Mai sunt și altele?”
Adrian m-a privit.
“Ce?”
“Chei.”
Tăcerea lui mi-a fost suficientă.
“Adrian.”
“Două.”
“De la ce?”
“De la garajul mamei tale și de la poarta casei de la țară.”
Am simțit că mă enervez din nou.
“Mama ți le-a dat?”
“Cea de la garaj, da.”
“Cealaltă?”
“N-am întrebat.”
Am scos cheia roșie din buzunar și i-am arătat-o.
“Vezi? Asta mă sperie. Nu că ai chei. Ci că ai început să nu mai vezi diferența dintre cele pe care ți le dă cineva și cele pe care hotărăști tu că ar trebui să le ai.”
Adrian n-a încercat să se apere.
După câteva secunde a spus:
“Cheia de la casa de la țară o arunc.”
“Nu.”
S-a uitat surprins la mine.
“O dai mamei. Și îi spui de unde o ai.”
A strâmbat din gură.
“Trebuie?”
“Da.”
“Super.”
Pentru prima dată în ziua aceea, aproape am zâmbit.
Cheia mea am păstrat-o eu.
Nu pentru că mă temeam că Adrian mi-ar fi luat mașina.
Ci pentru că trebuia să înțeleagă că unele lucruri nu devin ale lui doar fiindcă intenția este bună.
În săptămânile următoare nu s-a produs nicio transformare spectaculoasă.
Adrian tot verifica de două ori ușa înainte să ne culcăm.
Tot avea în portbagaj suficientă apă pentru trei zile.
Tot mă întreba dacă mi-am încărcat telefonul înainte de drum.
Dar într-o sâmbătă, mama m-a sunat.
“Daniela, Adrian vrea să schimbe broasca de la magazie. Zice că e pe ducă.”
Am râs.
“Și?”
“Și m-a întrebat dacă vreau să-i dau și lui o cheie după ce o schimbă.”
M-am uitat spre sufragerie.
Adrian stătea pe canapea și se prefăcea foarte preocupat de televizor.
“Ce i-ai spus?”
“Că da. Dacă tot vine el de fiecare dată când se strică ceva.”
Am închis telefonul.
Adrian nu s-a întors spre mine.
“Ce-a zis?”
“Ți-a dat voie.”
A dat din cap.
Atât.
Câteva zile mai târziu mi-am luat mașina de la service.
Când am ajuns acasă, aveam două sacoșe grele și geanta atârnată de umăr. Adrian a ieșit să mă ajute.
Am închis portbagajul și i-am întins una dintre sacoșe.
El a luat-o.
Apoi s-a uitat spre mașină.
“Vrei să-mi faci și mie o cheie de rezervă?”
M-am oprit.
Cu o lună înainte probabil că aș fi spus nu doar ca să-i demonstrez ceva.
Acum m-am gândit câteva secunde.
“Da.”
A ridicat sprâncenele.
“Serios?”
“Da. Dar de data asta mergem împreună.”
A zâmbit.
“Bine.”
Am intrat în bloc cu sacoșele, iar cheia mașinii a rămas în mâna mea.