Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Mamă, eu n-am scris asta.”
Am citit mesajul lui Nicolae de două ori.
Apoi m-am uitat din nou la semnătura de la finalul documentului.
Era a lui.
Sau, cel puțin, arăta exact ca a lui.
Radu stătea de partea cealaltă a mesei și își turna încă o cafea.
“Ce tot citești?”
Am blocat telefonul.
“Mesaje de la spital.”
“Într-o duminică dimineața?”
“Avem pacienți și duminica.”
A zâmbit.
“Știu. Doar întrebam.”
Mi-am băgat telefonul în buzunar.
Trebuia să ies din casă.
Dar fără să-i dau vreun motiv să creadă că știam.
M-am ridicat.
“Trebuie să ajung până la bancă.”
Radu s-a uitat la ceas.
“Acum?”
“Am de rezolvat ceva.”
“Te duc eu.”
Răspunsul a venit prea repede.
“Nu e nevoie.”
“Laura, nu mă deranjează.”
Și-a luat cheile de pe masă.
Pentru o secundă am văzut din nou seringa în mâna lui.
“Vreau să trec și pe la spital după aceea. Nu știu cât stau.”
Radu a rămas cu cheile în palmă.
M-a privit câteva secunde.
Apoi le-a pus înapoi.
“Bine.”
M-am dus în hol.
Când am pus mâna pe clanță, l-am auzit în spatele meu.
“Laura.”
M-am întors.
Stătea în ușa bucătăriei.
“Da?”
“Unde ai dormit azi-noapte?”
Aproape că mi-am pierdut cumpătul.
“Ce?”
“Patul părea neatins.”
Știa.
Sau încerca să afle cât știam eu.
“Ți-am spus. Când s-au stins luminile, m-am speriat. Am stat câteva ore la vecină.”
Radu m-a privit.
“Și nu m-ai sunat?”
“Credeam că ești într-o ședință.”
A urmat o tăcere.
Apoi a zâmbit.
“Normal.”
Am ieșit.
Nu m-am dus la bancă.
M-am dus direct într-un loc sigur și am cerut ajutor.
Nicolae a venit împreună cu părinții lui Andrei.
Când m-a văzut, a alergat spre mine.
L-am strâns în brațe.
Avea treisprezece ani și, în mai puțin de douăsprezece ore, descoperise despre tatăl lui lucruri pe care eu nu le văzusem în paisprezece ani de căsnicie.
“Arată-mi calculatorul”, i-am spus.
Avea fotografii făcute cu telefonul înainte să plece de acasă la Andrei.
Totul pornise de la un calculator vechi pe care îl foloseam cu toții.
Cu două seri înainte, Nicolae coborâse să-și ia încărcătorul și auzise vocea tatălui lui din birou.
Radu vorbea la telefon.
“Joi noapte.”
Asta auzise Nicolae.
Apoi:
“După aceea se rezolvă tot.”
Nu înțelesese despre ce era vorba.
În seara următoare, pe calculator apăruse o notificare de sincronizare de la contul lui Radu.
Nicolae văzuse un folder cu inițialele mele.
L.V.
Îl deschisese.
“De ce nu mi-ai spus imediat?”
“Pentru că am crezut că poate înțeleg eu greșit.”
“Și azi-noapte?”
“Am văzut că tata nu era unde îți spusese.”
“Cum?”
“Mi-a scris să nu-l mai sun, că e la birou. Dar cu câteva minute înainte îi văzusem telefonul când a intrat online și locația apărea aproape de casă.”
S-a uitat la mine.
“Atunci am deschis iar folderul.”
Acolo găsise polițele.
Și documentul cu numele lui.
Am deschis din nou fotografia declarației.
“Nico, uită-te la semnătura asta.”
S-a apropiat.
“Seamănă cu a mea.”
“Este a ta?”
“Nu am semnat documentul ăsta.”
“Dar semnătura?”
A privit-o câteva secunde.
Apoi expresia i s-a schimbat.
“Mamă…”
“Ce?”
“Cred că știu de unde e.”
Cu două luni înainte, Radu îl ajutase să completeze un formular pentru școală.
Nicolae îl semnase.
Radu îl scanase.
Nu știam dacă aceea era sursa.
Dar știam un lucru.
Fiul meu nu scrisese declarația în care pretindea că mă văzuse vorbind despre moarte.
Și nu o semnase.
În orele următoare am predat ceea ce aveam și am povestit exact ce văzusem în timpul nopții.
Fără să inventez.
Fără să spun ce credeam că era în seringă.
Nu știam.
Spusesem doar adevărul:
Radu îmi spusese că rămâne la birou.
La 2:19 intrase pe întuneric în dormitor.
Avea o seringă.
Mă căutase.
Plecase.
La 7 dimineața se întorsese pretinzând că nu fusese acasă deloc.
Iar pe calculator existau polițe de asigurare în valoare totală de 24 de milioane de lei, cu mine persoană asigurată și el beneficiar.
Am fost sfătuită să nu mă întorc singură acasă și să nu-l confrunt.
N-am făcut-o.
Pe măsură ce documentele au început să fie verificate, a ieșit la suprafață partea din viața lui Radu despre care eu nu știam nimic.
Firma lui nu mergea “excelent”, cum îmi spusese.
Avea datorii.
Împrumuturi.
Două investiții mari care se prăbușiseră.
Și transferuri despre care nu-mi vorbise niciodată.
În schimb, eu aveam o situație patrimonială complet diferită.
Casa din Cotroceni fusese a tatălui meu.
O moștenisem înainte ca problemele financiare ale lui Radu să înceapă.
Mai existau și alte bunuri moștenite.
Iar tata avusese grijă ca lucrurile să fie puse foarte clar pe hârtie.
Dacă mi s-ar fi întâmplat ceva, Radu nu ar fi putut pur și simplu să vândă tot și să ia banii.
O parte importantă era protejată pentru Nicolae.
Polițele erau altceva.
Acolo Radu apărea ca beneficiar.
Pentru prima dată, suma de 24 de milioane a început să aibă un sens.
Nu unul pe care voiam să-l accept.
Radu a negat tot.
A spus că polițele fuseseră făcute ca măsură normală de protecție financiară.
Că eu știam de ele și probabil uitasem.
Nu știam.
Despre declarația lui Nicolae a spus că era doar o ciornă.
“De ce ai avea nevoie de o ciornă în care fiul nostru spune că vorbeam despre moarte?”, l-am întrebat.
N-a răspuns la asta.
Despre noaptea în care îl văzusem în dormitor avea altă explicație.
Venise acasă să ia niște documente.
“Pe întuneric?”
“Nu voiam să te trezesc.”
“Cu o seringă?”
A spus că seringa era pentru el.
“Atunci de ce ai venit lângă partea mea de pat cu ea în mână?”
“Nu am venit lângă partea ta de pat.”
“Te-am văzut.”
A tăcut.
Apoi m-a întrebat:
“De unde?”
Nu i-am spus.
Pentru că în acel moment am înțeles ceva.
Radu încă nu știa unde mă ascunsesem.
Și nu aveam niciun motiv să-i spun.
Fiecare explicație a lui putea părea, singură, posibilă.
Poate venise după documente.
Poate seringa era a lui.
Poate declarația era doar o ciornă.
Poate polițele erau doar o măsură financiară.
Dar pentru a-l crede trebuia să cred toate aceste lucruri în același timp.
Și mai trebuia să cred că era o coincidență faptul că toate se întâlniseră în aceeași noapte.
N-am mai încercat să-l fac să recunoască.
Nu era treaba mea să decid ce putea fi demonstrat și ce nu.
Am lăsat documentele și celelalte dovezi să fie verificate de oamenii care trebuiau să facă asta.
Eu aveam altceva de făcut.
Să-l țin pe Nicolae departe de tot ce urma.
Și să nu mai dorm sub același acoperiș cu Radu.
Am început procedurile de divorț.
Câteva săptămâni mai târziu m-am întors în casa din Cotroceni ca să-mi iau lucrurile de care aveam nevoie.
Nu m-am dus singură.
Dormitorul arăta aproape exact ca în ultima dimineață.
Patul făcut.
Dulapurile închise.
Pe noptieră era fotografia noastră de la aniversarea de zece ani.
Radu avea brațul în jurul meu.
Nicolae, mult mai mic, stătea între noi.
Am luat fotografia.
Am privit-o câteva secunde.
Apoi am văzut ceva lângă veioză.
O bucată mică de hârtie.
Bonul de la patiserie.
Era datat în dimineața aceea.
6:42.
Două cornuri cu unt.
Un ștrudel cu mere.
Exact ce îmi cumpărase Radu înainte să intre în bucătărie și să-mi spună, zâmbind, că dormise toată noaptea lângă birou.
Am pus fotografia înapoi pe noptieră.
Bonul l-am împăturit și l-am băgat în buzunar.
Nu pentru că mai aveam nevoie de el ca să-mi demonstreze ceva.
Ci pentru că dintre toate lucrurile pe care le descoperisem despre soțul meu, unul singur continua să mă tulbure:
la câteva ore după ce îl văzusem intrând pe întuneric în dormitorul nostru cu o seringă în mână, Radu se oprise liniștit la patiserie și îmi cumpărase micul dejun preferat.