Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Ce ai întrebat notarul despre casa mea?”
Ioana și-a strâns brațele la piept.
“Doar ce variante există.”
“Ce variante?”
“Ca apartamentul să rămână în familie.”
“Este în familie. Este al meu.”
“Mamă, iar începi.”
“Nu. Tu ai început. Eu mă pregăteam să plec la ziua Mariei. Tu ai venit să-mi spui că sunt prea bătrână să ies. După aia mi-ai cerut apartamentul. Iar acum aflu că ai discutat deja cu un notar despre el.”
“Am pus niște întrebări.”
“Ce întrebări?”
A tăcut.
“Ioana.”
“Am întrebat cum poate un părinte să treacă un apartament copilului și să rămână în el.”
M-am uitat la ea.
“Adică eu să-ți dau ție apartamentul și să continui să locuiesc aici.”
“Da.”
“În casa care acum este a mea.”
“Nu te-ar da nimeni afară.”
“Nimeni?”
“Știi foarte bine ce vreau să spun.”
“Rareș știe?”
Privirea ei s-a schimbat.
Atât mi-a trebuit.
“Știe.”
“Am vorbit și cu el.”
Am tras scaunul și m-am așezat.
Deci ginerele meu știa.
Fiica mea știa.
Un notar fusese întrebat.
Singura care nu știa nimic despre planul pentru apartamentul meu eram eu.
“De când discutați despre asta?”
“Nu e un plan.”
“De când?”
“De câteva luni.”
Am râs.
“De câteva luni?”
“Mamă, nu ți-am făcut nimic. Apartamentul este tot pe numele tău.”
“Deocamdată, vrei să spui?”
Ioana s-a enervat.
“Vezi? Exact de asta nu pot vorbi cu tine. Imediat mă faci hoață.”
“Eu nu te-am făcut nimic. Încerc să aflu de ce fiica mea și ginerele meu discută de luni de zile ce ar trebui să fac eu cu proprietatea mea.”
“Pentru copii!”
“Care copii?”
“Matei și Daria. Ai tăi nepoți.”
“Și eu ce sunt?”
Ioana a tăcut.
Am continuat:
“Am cincizeci și șase de ani. Muncesc. Îmi plătesc facturile. Îmi conduc mașina. Îmi fac singură cumpărăturile. Dar voi doi ați ajuns deja la concluzia că trebuie să-mi puneți apartamentul la adăpost de mine.”
“Nu de tine.”
“De bărbatul care poate să apară.”
“Da.”
Am rămas surprinsă că a spus-o atât de simplu.
“Și dacă apare?”
Ioana s-a uitat direct la mine.
“Nu vreau să muncești o viață întreagă și apoi să vină unul care te amețește în câteva luni și să ajungă el cu tot.”
“Cu tot ce?”
“Cu apartamentul. Cu economiile. Cu ce ai.”
Am simțit cum mi se ridică furia.
“Tu te auzi?”
“Da.”
“Și dacă eu, într-o zi, aleg să trăiesc cu cineva?”
“Trăiește cu cine vrei.”
“Mulțumesc că-mi dai voie.”
“Mamă!”
“Dar casa s-o trec întâi pe numele tău.”
“Pentru siguranță.”
“Siguranța cui?”
Atunci Ioana a lovit cu palma în masă.
“A mea!”
S-a făcut liniște.
Din sufragerie se auzea televizorul copiilor.
Ioana și-a dus mâna la frunte.
“A mea”, a repetat mai încet. “Vrei adevărul? A mea.”
N-am spus nimic.
“Eu n-am avut niciodată siguranță cu tine.”
Știam unde urma să ajungă.
Și tot m-a durut.
“Când eram copil, nu știam niciodată când vii acasă. Aveam cheia aia nenorocită legată de gât și intram singură în apartament. Îmi încălzeam mâncarea. Îmi făceam temele. Dacă se auzea ceva pe scară, mă uitam pe vizor și speram să fii tu.”
“Ioana…”
“Nu. Ai vrut adevărul.”
“Munceam.”
“Știu că munceai!”
Vocea i s-a rupt.
“Acum știu. La zece ani nu știam. La zece ani știam doar că mama nu era acasă.”
Am tăcut.
După ce tatăl ei plecase, lucrasem cât puteam.
Ziua la magazin.
Seara mai făceam evidențe și facturi pentru două firme mici.
Uneori ajungeam acasă la opt.
Alteori la nouă.
Și da, Ioana rămăsese singură mai mult decât ar fi trebuit.
Nu pentru că voiam să ies.
Nu pentru că aveam altă viață.
Pentru că trebuia să plătesc rata, întreținerea și mâncarea.
Dar copilul care fusese ea nu văzuse facturile.
Văzuse doar ușa care nu se deschidea.
“Îmi pare rău pentru serile alea”, i-am spus.
Ioana s-a uitat la mine.
Poate nu se așteptase.
“Chiar îmi pare rău. Dacă aș putea să mă întorc, aș schimba unele lucruri.”
Ochii i s-au umplut.
“Dar nu puteam fi în două locuri.”
“Știu.”
“Nu cred că știi.”
“Ba știu. Numai că acum, când eu am nevoie de tine, faci exact același lucru.”
“Ce lucru?”
“Nu ești aici.”
Acolo am înțeles.
Pentru Ioana, fiecare cafea la care ieșeam era încă o seară în care mama nu venea acasă.
Fiecare aniversare.
Fiecare coafor.
Fiecare rochie.
Numai că acum eu nu mai eram mama de treizeci și ceva de ani care alerga de la serviciu la încă un serviciu.
Iar ea nu mai era fetița cu cheia la gât.
“Te ajut cu copiii”, i-am spus.
“Știu.”
“Nu. Ascultă-mă. Îi iubesc. Îi iau de la grădiniță când pot. Stau cu ei când ai nevoie și sunt disponibilă. Dar nu mereu.”
Ioana și-a șters obrazul.
“Exact.”
“Ce exact?”
“Mereu există un dar.”
“Pentru că trebuie să existe.”
“De ce?”
“Pentru că sunt mama ta, Ioana. Nu sunt angajata ta.”
A tresărit.
“Nu am spus asta.”
“Dar asta îmi ceri. Să nu-mi fac program ca să fiu disponibilă pentru programul tău.”
“Eu am doi copii!”
“Și eu am avut unul.”
“Și uite cât ai stat cu el.”
Asta a lovit.
Am lăsat câteva secunde să treacă.
“Ai dreptate.”
Ioana s-a oprit.
“Ce?”
“Ai fost prea mult singură.”
Nu mai spunea nimic.
“Poate am greșit. Poate au fost seri în care trebuia să spun nu unei ore în plus și să vin acasă. Poate că am crezut prea mult că, dacă ai mâncare, haine și totul plătit, înseamnă că fac destul.”
“Mamă…”
“Dar copilăria ta s-a terminat.”
A ridicat capul.
“Și nu poți să-mi iei prezentul ca despăgubire pentru ea.”
Asta a făcut-o să se ridice.
“Deci eu vreau să-ți iau viața?”
“Vrei timpul meu când ai nevoie de el. Vrei să hotărăști cât mai muncesc. Vrei să hotărăști cum mă îmbrac. Când ies. Cu cine aș putea să mă văd. Și acum vrei apartamentul.”
“Pentru copiii mei.”
“Nu.”
“Cum adică nu?”
“Nu ți-l trec.”
Fața Ioanei s-a întărit.
“Foarte bine.”
“Și nu merg la notar.”
“Am înțeles.”
“Nu cred.”
Și-a luat geanta.
“Atunci păstrează-ți apartamentul. Păstrează-ți ieșirile. Păstrează tot.”
“Nu trebuie să aleg între tine și viața mea.”
“Ba se pare că ai ales deja.”
A plecat.
În următoarele săptămâni, Ioana nu m-a sunat decât pentru lucruri legate de copii.
Răspundea scurt.
Nu mai venea la cafea.
Nu-mi mai trimitea fotografii fără motiv.
Dar nici eu n-am alergat după ea cu actele apartamentului în mână doar ca să cumpăr pacea.
Am stabilit ceva foarte simplu.
Marțea și joia îi luam eu pe copii de la grădiniță.
Dacă apărea o urgență, mă suna.
Dacă puteam, ajutam.
Dacă nu puteam, spuneam nu.
Prima dată când am spus “nu”, Ioana a închis fără să-mi spună la revedere.
A doua oară a oftat.
A treia oară a spus:
“Bine. Găsesc eu o soluție.”
Nu ne-am vindecat miraculos.
Nu ne-am îmbrățișat plângând și nu ne-am promis că de acum înainte vom înțelege totul una despre cealaltă.
Într-o vineri, la aproape două luni după seara aceea, Maria și-a sărbătorit pensionarea.
Mi-am scos din dulap rochia bleumarin.
Aceeași rochie.
Am călcat-o.
M-am machiat puțin și mi-am pus primul cercel.
Telefonul a sunat.
Ioana.
Am răspuns.
“Mamă, Rareș întârzie. Poți să stai tu cu copiii diseară?”
M-am uitat la mine în oglindă.
La rochie.
La cutia deschisă cu cercei.
La geanta pregătită lângă ușă.
“Nu, Ioana. Diseară ies.”
A urmat o tăcere.
M-am pregătit pentru reproș.
Pentru “ești bunică”.
Pentru oftat.
Pentru telefon închis.
Dar Ioana a spus doar:
“Bine.”
Apoi, după o secundă:
“Întreb pe altcineva.”
“Mulțumesc.”
“Petrecere frumoasă.”
Am rămas cu telefonul în mână.
Nu era o împăcare.
Dar era prima dată când fiica mea îmi ceruse timpul, eu îi spusesem că nu pot, iar acel “nu” fusese suficient.
Mi-am pus și al doilea cercel.
Mi-am luat geanta.
Și am ieșit pe ușă.