Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Nu era prima dată când o puseseră pe Sofia înaintea Anei. Era doar prima dată când fiica mea fusese suficient de mare ca să înțeleagă.”
Mama și-a lăsat ceașca pe masă.
“Ce vrea să însemne asta?”
“Înseamnă că nu am venit să-mi cer scuze.”
Cristina a râs.
“Atunci pentru ce ai venit? Să ne mai ții o predică?”
“Am venit să vă spun ce se schimbă de azi.”
Tata s-a lăsat pe spătar.
“Daniela, pentru Dumnezeu, au fost niște lumânări.”
“Nu. Lumânările au fost doar momentul în care Ana a observat.”
Mama a oftat.
“Iar dramatizezi.”
“De Crăciun, cine a primit bicicleta?”
Cristina s-a uitat la mine.
“Ce legătură are asta?”
“Sofia.”
“Pentru că își dorea bicicletă.”
“Și Ana ce primise de la voi?”
Mama a răspuns imediat:
“O păpușă foarte frumoasă.”
“O păpușă de optzeci de lei. Bicicleta a costat aproape două mii.”
“Acum ne numeri banii?”
“Nu. Îmi amintesc ce mi-a spus Ana în mașină când am plecat de la voi.”
Nimeni n-a întrebat.
Le-am spus oricum.
“M-a întrebat dacă bunicii o iubesc mai puțin pentru că ea nu știe să meargă pe bicicletă.”
Mama a dat din mână.
“Copiii spun toate prostiile.”
“Mai am una.”
“Daniela…”
“Serbarea Anei din primăvară.”
Tata și-a coborât privirea.
Asta o ținea minte.
“V-am păstrat două locuri în primul rând. Ana întreba din zece în zece minute când vine buni.”
Mama s-a încruntat.
“Știi foarte bine că Sofia avea concurs în ziua aceea.”
“Știu. Și voi ați mers amândoi la concursul Sofiei.”
“Era important pentru ea.”
“Și serbarea Anei era importantă pentru Ana.”
“Nu puteam fi în două locuri.”
“Exact.”
M-am uitat la mama.
“Și voi ați ales.”
Cristina a împins ceașca de cafea mai departe.
“Nu e vina mea că mama și tata sunt mai apropiați de Sofia.”
“Nu am spus că este vina ta.”
“Ba exact asta faci.”
“Nu. Spun că tu ai observat și ți-a convenit.”
S-a ridicat imediat.
“Poftim?”
“Stai jos, Cristina.”
“Nu-mi spui tu mie ce să fac.”
“Atunci stai în picioare.”
Mama a lovit ușor masa cu palma.
“Ajunge!”
M-am întors spre ea.
“Nu. Acum nu mai ajunge.”
“Ți-am spus că au fost două fetițe la o petrecere. Ce voiai să fac? Să stea Sofia într-un colț și să se uite cum Ana primește tot?”
“Era ziua Anei.”
“Și?”
Am crezut că n-am auzit bine.
“Cum adică și?”
“Înseamnă că nu trebuie să crești un copil care crede că pentru că este ziua lui, toată lumea trebuie să se învârtă în jurul lui.”
Am rămas cu ochii la ea.
“Mamă, exact asta este o zi de naștere.”
Tata și-a dus mâna la frunte.
“Nu începeți iar.”
Dar mama pornise.
“Ana este prea sensibilă. Asta e problema. Plânge imediat dacă nu se întâmplă lucrurile cum vrea ea.”
“Are cinci ani.”
“Sofia la cinci ani nu făcea așa.”
Acolo am ajuns.
Am întrebat-o:
“Deci asta este?”
“Ce?”
“Sofia îți place mai mult.”
Cristina a deschis gura.
Mama a răspuns înaintea ei.
“N-am spus asta.”
“Atunci spune-mi de ce.”
“Pentru că Sofia este…”
S-a oprit.
“Este ce?”
Mama s-a uitat spre tata.
El n-a ajutat-o.
“Spune.”
“Este un copil mai ușor.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Cristina s-a așezat din nou.
“Ce înseamnă mai ușor?”
Mama a oftat.
“Nu plânge din orice. Nu cere mereu atenție. Dacă alt copil primește ceva, nu face o tragedie. Știe să împartă.”
Am împins scaunul în spate.
“Fiica mea a cerut să sufle prima în lumânările de pe propriul ei tort.”
“Și le-a suflat până la urmă.”
“După Sofia.”
“Le-am reaprins!”
“Știu.”
“Atunci ce mai vrei?”
“Vreau să înțelegi că pentru Ana nu au fost aceleași lumânări.”
Mama a râs nervos.
“Au fost literalmente aceleași lumânări.”
“Nu. Prima dată era momentul ei. A doua oară încercam noi să reparăm ce-i făcuserăm.”
Pentru prima dată, tata n-a mai spus nimic.
Mama însă a continuat.
“Copilul trebuie să învețe că nu este centrul universului.”
“De acord.”
S-a oprit.
Probabil nu se aștepta.
“Dar nu trebuie să învețe asta la cinci ani, la propria aniversare, de la bunica ei, în timp ce verișoara îi suflă lumânările.”
Cristina s-a ridicat iar.
“Eu nu mai stau să ascult asta.”
Am privit-o.
“Mai am o singură întrebare pentru tine.”
“Ce?”
“Dacă la ziua Sofiei, eu o împingeam pe Ana în față să-i sufle lumânările, ce făceai?”
N-a răspuns.
“Și dacă după aia mama îi aducea Anei un cadou mai mare decât al Sofiei?”
“Nu e același lucru.”
“De ce?”
“Pentru că…”
S-a oprit.
“Pentru că ce?”
Nimic.
Asta era tot ce aveam nevoie.
Mama a luat ceașca și a băut.
“Deci ce vrei acum? Să ne târâm în genunchi?”
“Nu.”
“Să-i cumpăr alt cadou?”
“Nu.”
“Atunci?”
Mi-am luat telefonul de pe masă.
“De acum înainte, Ana nu mai rămâne singură cu voi.”
Mama aproape că a scăpat ceașca.
“Ce-ai spus?”
“Ai auzit.”
“Sunt bunica ei.”
“Știu.”
“Și îmi interzici să-mi văd nepoata?”
“Nu. Poți s-o vezi când sunt și eu acolo.”
“Pentru niște lumânări?”
“Pentru că ai văzut-o plângând și, în loc să te întrebi ce ai făcut, ai hotărât că problema este copilul.”
Tata s-a ridicat.
“Daniela, asta e prea mult.”
“Poate.”
“Atunci gândește-te.”
“M-am gândit două zile.”
Cristina a pufnit.
“Și ce mai urmează? Nu mai are voie Sofia să se apropie de Ana?”
M-am întors spre ea.
“Sofia nu a făcut nimic.”
Cristina a rămas tăcută.
“Sofia are șapte ani. Voi ați pus-o în fața tortului. Voi i-ați spus să sufle. Voi îi cumpărați cadouri la aniversarea altui copil ca să nu se simtă exclusă.”
Mama a spus:
“Pentru că o iubim.”
“Atunci iubiți-o.”
Am arătat spre ea și spre Cristina.
“Dar nu o mai folosiți ca să-i demonstrați fiicei mele că ea valorează mai puțin.”
Mama s-a ridicat.
“Nu am spus niciodată așa ceva!”
“N-a trebuit.”
A rămas cu mâna pe masă.
“Și aniversările?”, a întrebat tata.
“Ce-i cu ele?”
“Crăciunul? Paștele? Zilele noastre? Ce faci, rupi familia?”
“Nu.”
M-am ridicat și eu.
“Dar dacă Ana este invitată undeva unde trebuie să concureze pentru atenția bunicilor ei, nu venim.”
Mama s-a uitat la mine de parcă nu mă recunoștea.
“Și dacă eu nu accept condițiile astea?”
“Atunci nu ne vedem.”
Asta a fost singura propoziție după care nimeni n-a mai avut nimic de spus.
Am plecat.
În următoarele zile, telefonul meu a devenit câmp de luptă.
Tata îmi scria că exagerez.
Cristina îmi spunea că o pedepsesc pe Sofia pentru ceva ce nu făcuse.
I-am răspuns o singură dată:
“Nu o pedepsesc pe Sofia. Tocmai de aceea nu am nimic de cerut de la ea.”
Mama nu mi-a scris deloc.
Nici eu ei.
Dar aveam altceva de făcut.
Sâmbătă dimineață am luat-o pe Ana și am mers împreună la cofetăria de lângă noi.
“Poți să alegi un tort mic”, i-am spus.
“De ce?”
“Pentru că mai avem ceva de terminat.”
A ales unul simplu, alb, cu cremă de vanilie.
Acasă am scos din sertar cinci lumânări.
Când le-a văzut, s-a uitat la mine.
“Mai facem ziua mea?”
“Doar puțin.”
Le-am aprins.
Ana s-a urcat pe scaun și și-a apropiat fața de tort.
Apoi s-a oprit.
“Mami?”
“Da?”
“Pot să le suflu eu pe toate?”
M-am uitat la ea.
“Pe toate.”
“Singură?”
“Singură.”
A zâmbit.
A tras aer în piept și le-a stins pe toate cinci dintr-o singură suflare.
Apoi a început să râdă.
Am aplaudat.
După câteva secunde, s-a uitat spre scaunul gol de lângă ea.
“Și Sofia?”
“Ce-i cu Sofia?”
“Nu trebuie să sufle și ea?”
“Nu.”
Ana părea surprinsă.
“De ce?”
Am scos prima lumânare din tort.
“Pentru că Sofia o să aibă lumânările ei de ziua ei.”
Ana s-a gândit puțin.
Apoi a dat din cap.
“Bine.”
Și și-a băgat degetul în cremă.