Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu telefonul lipit de ureche.
“Cum adică au venit?”
Mătușa a tăcut câteva secunde.
“Exact cum ți-a spus maică-ta.”
“De două ori?”
“Da.”
M-am ridicat de pe canapea.
“Și tu nu mi-ai spus niciodată?”
“Daniela, tu abia născuseși. Plângeai în fiecare zi. Nu dormeai. Tatăl copilului dispăruse, iar ai tăi te dăduseră afară. Când a apărut soră-mea la ușă, n-am vrut s-o las să intre ca și cum nu se întâmplase nimic.”
“Nu era alegerea ta.”
“Știu.”
“Nouă ani am crezut că nici măcar n-a încercat.”
“Știu.”
“Mi-ai văzut scrisoarea pe care le-am trimis-o?”
“Nu.”
Acolo m-am oprit.
“Ce scrisoare?”
“Când Nika avea aproape doi ani. Le-am trimis o fotografie și o scrisoare.”
“Eu n-am știut nimic despre asta.”
Dintr-odată aveam două povești care nu se potriveau.
Mama spunea că venise.
Mătușa confirma.
Eu trimisesem o scrisoare.
Mama nu pomenise niciodată despre ea.
Am închis și am sunat-o.
A răspuns imediat.
“Mătușa a recunoscut.”
Mama a început să plângă.
“Ți-am spus.”
“Nu te grăbi. Eu v-am trimis o scrisoare.”
Tăcere.
“Ce scrisoare?”
“Cu o fotografie a Nikei.”
“Daniela, eu n-am primit nimic.”
“Sigur.”
“Îți jur.”
“Nu-mi jura nimic.”
Am închis.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Nu pentru că descoperisem că părinții mei erau nevinovați.
Nu erau.
Mama venise de două ori, da.
Dar după aceea trecuseră ani.
Ani în care putea să mai încerce.
Ani în care tata putea să ridice telefonul.
Ani în care știau că undeva exista o nepoată pe care nu o văzuseră niciodată.
Două drumuri până la ușa mătușii nu ștergeau nouă ani.
Dar schimbau ceva.
Povestea nu mai era atât de simplă pe cât o ținusem eu în cap.
A doua zi dimineață am sunat-o pe mama.
“Unde sunteți?”
Mi-a spus.
“Veniți la mine.”
A început să-mi mulțumească.
Am oprit-o.
“Două săptămâni.”
“Sigur.”
“Și mai e ceva.”
“Orice.”
“Nu. Ascultă înainte să spui orice. Este casa mea. Nika este copilul meu. Nu comentați cum o cresc, ce mănâncă, cât stă la telefon sau ce note ia. Dacă tata începe să dea ordine ca acum nouă ani, plecați în aceeași zi.”
Mama a tăcut.
“Am înțeles.”
Au venit în după-amiaza aceea.
Nika îi aștepta.
Pentru ea era aproape fascinant.
Doi oameni despre care auzise foarte puțin deveniseră dintr-odată “bunica” și “bunicul”.
Mama îi adusese o pungă cu mere și o ciocolată.
Nika a luat ciocolata și a întrebat:
“Buni, tu semeni cu mama când era mică?”
Mama s-a uitat la mine.
“Foarte mult.”
Tata a rămas mai retras.
Primele zile aproape că n-am vorbit.
Ei dormeau pe o canapea extensibilă în sufragerie.
Mama gătea.
Spăla vase.
Împăturea haine care nu trebuiau împăturite.
Aveam impresia că încerca să plătească chiria cu fiecare farfurie spălată.
Tata rezista mai greu.
În a patra seară, Nika stătea pe canapea cu tableta.
“Nu mai sta cu ochii în aia”, i-a spus el.
Am ridicat privirea.
“Tată.”
“Ce?”
“Am stabilit ceva.”
“Doar i-am spus copilului…”
“Eu îi spun copilului.”
A strâns buzele.
N-a mai comentat.
Peste câteva zile însă, a făcut-o din nou.
Eram în bucătărie când l-am auzit vorbind cu Nika în sufragerie.
“Tu să înveți bine și să fii cuminte. Să nu-i faci mamei tale probleme când crești.”
Nika a râs.
“Ce probleme?”
Tata a răspuns:
“Mama ta a fost foarte tânără când te-a avut. Tu să nu te grăbești ca ea.”
Am ieșit din bucătărie.
“Tată.”
S-a întors.
“Ce?”
“Vino puțin.”
“Spune aici.”
“Nu. În bucătărie.”
A venit după mine.
Am închis ușa.
“Să nu mai vorbești niciodată cu fata mea despre nașterea ei ca despre greșeala mea.”
“Nu am spus asta.”
“Exact asta ai spus.”
“I-am spus să învețe din…”
“Din ce? Din mine?”
“Daniela, aveai 17 ani!”
“Știu câți ani aveam.”
“Și ți-ai distrus școala, ai rămas singură, ai tras ca un câine ani întregi. Ce vrei să-i spun? Că a fost o alegere bună?”
M-am uitat la el.
“Vreau să nu-i spui nimic.”
A ridicat mâinile.
“Bine.”
“Și mai vreau ceva.”
“Ce?”
“Să-mi răspunzi la întrebarea de afară.”
“Care?”
“De ce pentru mine n-ați riscat nici măcar o cameră, dar pentru fratele meu ați riscat apartamentul?”
Fața i s-a schimbat.
“Nu mai amesteca lucrurile.”
“Ba exact asta fac.”
Mama intrase în hol.
Ne auzea.
“Pe mine m-ai dat afară ca să mă înveți o lecție. După el ai plătit datorii până ai rămas cu două trolere.”
“Fratele tău era în pericol.”
“Eu aveam 17 ani și eram însărcinată.”
“Tu făcuseși o alegere.”
Am simțit că-mi vine să râd.
“Și el ce făcuse? Câștigase la loto?”
Mama a spus:
“Ajunge.”
“Nu. Vreau să-mi răspundă.”
Tata s-a așezat la masa din bucătărie.
Pentru prima dată de când venise, părea bătrân.
“Nu pot.”
“De ce?”
“Pentru că n-am un răspuns care să mă facă să arăt mai bine.”
N-am spus nimic.
Și-a frecat palmele.
“Cu tine am crezut că trebuie să fiu tare. Că dacă te sperii suficient, renunți.”
Am simțit că nu mai aud nimic din jur.
“Renunț la ce?”
Știa exact ce întrebam.
“La sarcină”, a spus.
Mama a început să plângă.
Eu nu.
“Deci când mi-ai pus hainele în două pungi…”
“Am crezut că o să pleci la sora mamei tale, o să stai câteva zile, o să te sperii și o să te întorci.”
“Fără copil.”
A dat din cap foarte încet.
“Da.”
M-am sprijinit de blat.
Nouă ani așteptasem să înțeleg de ce.
Acum că aveam răspunsul, îl uram.
“Și când n-am venit?”
Tata nu răspundea.
“Au trecut zile. Săptămâni. Am născut. Au trecut ani. De ce n-ai venit tu?”
“Orgoliu.”
Atât.
Nu boală.
Nu mătușa.
Nu vreo mare neînțelegere.
Orgoliu.
Mama venise de două ori.
El nu venise niciodată.
“Cu fratele tău”, a continuat, “am făcut exact invers. De fiecare dată când greșea, încercam să reparăm noi. Încă un împrumut. Încă o datorie. Încă o șansă.”
“De ce?”
S-a uitat la mine.
“Pentru că după tine mi-a fost frică să mai pierd un copil.”
Replica m-a lovit, dar nu în felul în care probabil spera.
“Și ca să nu-l pierzi pe el, ai pierdut casa.”
“Da.”
“Iar ca să-mi dai mie o lecție, m-ai pierdut pe mine.”
A închis ochii.
“Da.”
N-a existat îmbrățișare.
N-am fugit unul spre altul.
Nu i-am spus că îl iert.
În seara aceea i-am spus doar:
“Poți să rămâi până găsim o soluție. Dar să nu mai încerci niciodată să fii tatăl meu de acum nouă ani în casa mea.”
A dat din cap.
“Am înțeles.”
Două săptămâni s-au făcut aproape două luni.
I-am ajutat cu actele, cu cererile și cu drumurile pe care nu știau să le facă.
Mama a început s-o ia uneori pe Nika de la școală, dar numai după ce mă întreba.
Tata n-a mai comentat despre tabletă.
Într-o zi a vrut să-i spună ceva despre o notă.
S-a uitat la mine.
“Pot?”
Aproape că am zâmbit.
“Poți.”
Nu deveniserăm o familie perfectă.
Dar învățau ceva ce nu făcuseră niciodată cu mine.
Să întrebe.
După câteva luni au găsit o garsonieră modestă pe care și-o puteau permite cu ajutorul pe care îl obținuseră.
I-am ajutat să ducă trolerele cu care veniseră la mine.
Când am pus ultimul bagaj jos, mama m-a întrebat:
“Putem veni duminică să vă vedem?”
M-am uitat la ea.
Nu spusese:
“Venim duminică.”
Întrebase.
“Da.”
Când am ajuns acasă, Nika își făcea temele la masă.
“Unde sunt bunicii?”
“La casa lor.”
S-a oprit din scris.
“Nu mai stau cu noi?”
“Nu.”
“Dar îi mai vedem?”
“Da.”
A zâmbit.
“Duminică?”
“Probabil.”
Apoi m-a întrebat:
“Mami, tu i-ai iertat?”
Am rămas puțin pe gânduri.
“Nu știu dacă i-am iertat pentru tot.”
“Atunci de ce îi mai vedem?”
M-am așezat lângă ea.
“Pentru că pot să-i las să facă parte din viața noastră fără să-i las să decidă cum trebuie să trăim.”
Nika s-a gândit câteva secunde.
Apoi s-a întors la caiet.
Duminică, la ora două fără zece, a sunat telefonul.
Mama.
“Suntem jos. Putem să urcăm?”
M-am uitat spre Nika.
A sărit de pe scaun.
“Au venit bunicii?”
“Da.”
“Rămân la noi?”
Am zâmbit.
“Nu. Vin în vizită.”
Și de data asta, înainte să deschid ușa, am știut că diferența dintre cele două lucruri era suficientă.