Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 “Mama mea.”
Am rămas cu ochii la Daniel.
“Vrei să spui că mama ta ți-a spus că am fost adoptată?”
“Da.”
“De ce ar fi făcut asta?”
Daniel nu mi-a răspuns imediat.
A luat fotografia de pe masă și a privit-o din nou.
“Pentru că eu am întrebat de tine.”
“Când?”
“Prima dată la câteva luni după ce am plecat din centru. Apoi iar. Și iar.”
Mi-am strâns mâinile sub masă.
“Și de fiecare dată ce ți-a spus?”
“La început că nu știe nimic. După aceea mi-a spus că ai fost mutată. Când aveam vreo paisprezece ani, mi-a spus că aflase că fuseseși adoptată și că nu mai avea rost să te caut.”
“Eu eram tot acolo.”
Daniel și-a ridicat privirea.
“Știu acum.”
“Nu. Nu înțelegi. Eu eram acolo și te așteptam.”
Nu mai zâmbea.
După ce fusese adoptat, întrebasem luni întregi dacă trimisese vreun mesaj.
De ziua mea.
De Crăciun.
Când venea poșta.
De fiecare dată primeam același răspuns.
Nimic.
La început crezusem că noua lui familie nu-l lăsa.
După câțiva ani acceptasem altceva: Daniel mă uitase.
“Eu am crezut că nu mai vrei să știi de mine”, i-am spus.
“Și eu am crezut că tu aveai altă familie.”
A urmat o tăcere grea.
Apoi Daniel a pus fotografia înapoi în cutie.
“Trebuie să vorbesc cu mama.”
“Daniel, nu vreau să provoc probleme în familia ta.”
S-a uitat la mine aproape neîncrezător.
“Valeria, dacă mama mea m-a mințit optsprezece ani, problema exista cu mult înainte să găsești tu portofelul.”
În seara aceea s-a dus la părinții lui.
Mi-a povestit mai târziu ce s-a întâmplat.
Tereza era în living când Daniel a pus fotografia veche pe masă.
“Îți amintești de ea?”
Mama lui s-a uitat la fotografie.
“Este Valeria.”
Tereza nu a răspuns.
“Mamă?”
“Da, îmi amintesc.”
“Atunci de ce mi-ai spus că fusese adoptată?”
“Daniel…”
“Nu-mi spune că nu-ți amintești. Ani întregi te-am întrebat de ea.”
Tereza și-a lăsat ceașca jos.
“Erai foarte mic.”
“Aveam doisprezece ani când m-ați luat din centru. La paisprezece încă întrebam. La șaisprezece întrebam. La optsprezece am vrut să-mi caut singur dosarul.”
“Și ce ai fi vrut să fac?”
“Să nu mă minți.”
“Am făcut ce am considerat că era mai bine pentru tine.”
Daniel a rămas în picioare.
“De ce era mai bine pentru mine să cred că Valeria dispăruse?”
Tereza s-a ridicat.
“Pentru că după ce ai venit la noi nu vorbeai despre nimic altceva.”
“Era prietena mea.”
“Nu. Pentru tine era mai mult decât atât. Te simțeai responsabil pentru ea.”
“Pentru că era singură.”
“Și tu erai un copil! Tocmai ieșiseși dintr-un centru de plasament și în loc să încerci să te adaptezi la familia ta, tu voiai să te întorci după ea.”
Daniel a privit-o lung.
“Voiai să mă întorc după ea?”
“Voiai s-o salvăm. Voiai s-o aducem și pe ea acasă. În fiecare săptămână era aceeași discuție.”
“Și asta te deranja?”
“Mi-era teamă că nu vei accepta niciodată viața pe care încercam să ți-o oferim.”
“Viața pe care mi-o ofereați sau familia pe care mi-o alegeați?”
Tereza a strâns din buze.
“Nu transforma asta în ceva ce nu a fost.”
“Atunci spune-mi ce a fost.”
“Am vrut să mergi înainte.”
“Mințindu-mă că fusese adoptată?”
Tereza n-a răspuns.
În acel moment, Octavian, tatăl adoptiv al lui Daniel, a intrat în cameră.
A văzut fotografia pe masă.
Apoi s-a uitat la soția lui.
“Tereza?”
Daniel s-a întors spre el.
“Tata, știai că mama mi-a spus că Valeria fusese adoptată?”
Octavian a rămas tăcut prea mult.
Daniel a înțeles.
“Știai.”
“Am aflat mai târziu.”
“Toată lumea află mai târziu în familia asta.”
“Daniel…”
“De ce n-ai spus nimic?”
Octavian s-a uitat la Tereza.
Ea a spus imediat:
“Nu începe.”
Daniel și-a întors capul.
“Ce să nu înceapă?”
“Nimic.”
“Tată?”
Octavian a rămas câteva secunde pe loc.
Apoi s-a dus la un dulap din bibliotecă.
A deschis un sertar.
Și a scos un plic vechi.
Tereza s-a ridicat brusc.
“Octavian, nu.”
Daniel s-a uitat când la unul, când la celălalt.
“Ce este?”
Tatăl lui a pus plicul pe masă.
“Trebuia să le primești cu foarte mult timp în urmă.”
“Ce să primesc?”
Daniel l-a deschis.
Înăuntru erau trei scrisori.
Hârtia era îngălbenită, iar pe fiecare plic era scris numele lui.
Cu litere de copil.
Daniel Năstase.
Prima scrisoare fusese trimisă la câteva luni după adopția lui.
A doua, anul următor.
A treia, după încă aproape un an.
Daniel s-a uitat la mama lui.
“De unde sunt?”
Tereza nu mai spunea nimic.
A desfăcut prima.
Primele cuvinte erau:
“Daniel, nu știu dacă o să primești asta, dar am desenat din nou.”
A recunoscut imediat numele de la sfârșit.
Valeria.
S-a uitat la celelalte două.
Tot de la mine.
“Mi-a scris.”
Tereza și-a coborât privirea.
“Da.”
“Tu mi-ai spus că nu mai știai nimic despre ea.”
“Daniel…”
“Mi-a scris.”
“Știu.”
“De trei ori.”
“Da.”
“Și eu nu am primit niciuna.”
Tereza a încercat să se apropie.
Daniel s-a dat înapoi.
“Tu le-ai oprit?”
“Nu am vrut să te rănesc.”
“Răspunde.”
“Da.”
“Le-ai citit?”
Tereza a tăcut.
“Mamă, le-ai citit?”
“Da.”
Daniel s-a uitat la tatăl lui.
“Tu?”
“Am aflat despre ele după câțiva ani.”
“Și le-ai lăsat în sertarul ăsta?”
Octavian și-a coborât privirea.
“Da.”
Daniel a pus scrisorile pe masă cu grijă.
“Optsprezece ani.”
Tereza a început să plângă.
“Mi-era frică.”
“De un copil de zece ani?”
“De ce însemna ea pentru tine.”
Daniel s-a uitat la fotografie.
“Era singură.”
“Știu.”
“Și tu știai că îmi scria.”
“Da.”
“Și m-ai lăsat să cred că ea avea deja altă familie.”
Tereza și-a șters obrazul.
“Te adusesem acasă, Daniel. Încercam să construim o familie cu tine și tu vorbeai mereu despre Valeria. Despre cum trebuie s-o găsim. Despre cum n-o putem lăsa acolo. Mi-era teamă că o parte din tine va rămâne mereu în centrul acela.”
Daniel a luat fotografia și scrisorile.
“A rămas.”
Tereza s-a uitat la el.
“Doar că m-ai făcut să cred că ea alesese să plece.”
Câteva zile mai târziu, Daniel m-a sunat.
“Trebuie să-ți dau ceva.”
Ne-am întâlnit în aceeași cafenea.
Când a pus cele trei plicuri pe masă, nu le-am recunoscut imediat.
Apoi am văzut scrisul.
Scrisul meu.
Am luat primul plic.
“De unde le ai?”
Daniel nu răspundea.
Am deschis scrisoarea.
“Daniel, nu știu dacă o să primești asta, dar am desenat din nou.”
N-am mai putut continua.
Îmi aminteam scrisoarea.
Îmi aminteam și desenul pe care îl pusesem înăuntru.
O casă strâmbă, cu două ferestre enorme și doi copii în fața ei.
“Le-ai primit?”
“Nu.”
“Atunci…”
“Mama le-a primit.”
Am ridicat ochii.
“Le-a păstrat?”
“Da.”
“Cât timp?”
“Optsprezece ani.”
Am lăsat scrisoarea pe masă.
Dintr-odată, scena din casa lor mi-a revenit în minte.
Tereza uitându-se la uniforma mea.
La mașina mea.
La portofelul plin cu bani.
“Femeile ca tine nu apar niciodată din întâmplare.”
“Știa cine sunt când am venit cu portofelul?”
Daniel a rămas nemișcat.
“Nu știu.”
“Întreab-o.”
A făcut-o chiar de față cu mine.
A sunat-o și a pus telefonul pe masă.
“Mamă, când Valeria a venit la mine acasă, ai recunoscut-o?”
Tereza a tăcut.
“Tereza?”, am spus eu.
Am auzit-o inspirând.
“Nu imediat.”
“Dar ai recunoscut-o.”
“Mi s-a părut cunoscută.”
“Când?”
“În timp ce era acolo.”
Daniel și-a închis ochii.
Asta schimba totul.
“Deci când ai spus că femeile ca mine nu apar din întâmplare…”
“Valeria, nu asta am vrut să spun.”
“Ba exact asta ai vrut să spui.”
“Nu știam de ce ai reapărut după atâția ani.”
“Ți-am adus portofelul fiului tău.”
“Știu.”
“Cu toți banii în el.”
“Știu.”
“Și tot primul tău gând a fost că venisem după ceva.”
Tereza nu a răspuns.
Daniel a luat telefonul.
“Mamă, Valeria nu a reapărut în viața mea. Tu ai scos-o din ea.”
“Daniel…”
“Și acum, după optsprezece ani, primul lucru pe care ai făcut când s-a întors a fost să încerci din nou să mă convingi că nu trebuie să am încredere în ea.”
“Mi-era frică să nu te pierd.”
Daniel a privit fotografia noastră de pe masă.
“Valeria nu mi-a cerut niciodată să aleg între voi.”
Tereza plângea în telefon.
“Tu ai fost singura care a făcut alegerea asta în locul meu.”
Și a închis.
Nu m-am mutat în casa lui Daniel.
Nu mi-am dat demisia din spital.
Nu am devenit dintr-odată parte din lumea familiei Năstase.
Și nici Daniel nu și-a șters părinții din viață peste noapte.
Ne-am întâlnit.
Am vorbit.
Uneori despre centru.
Alteori despre cei optsprezece ani în care fiecare crezuse că celălalt îl uitase.
Într-o seară, Daniel mi-a adus fotografia veche.
“Ține-o tu.”
Am luat-o.
“De ce?”
“Pentru că eu am avut-o optsprezece ani.”
M-am uitat la cei doi copii de pe trepte.
Apoi la bărbatul din fața mea.
“Atunci o păstrăm pe rând.”
Daniel a zâmbit.
Am pus fotografia înapoi pe masă, între noi.
Portofelul lui ne făcuse să ne întâlnim din nou din întâmplare.
Fotografia ne arătase însă ceva ce mama lui încercase optsprezece ani să ascundă:
niciunul dintre noi nu-l uitase vreodată pe celălalt.