Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Nu trebuia să-l găsești.”
Pentru câteva secunde n-a spus nimeni nimic.
M-am uitat la telefon, convinsă că poate înțelesesem greșit.
“Poftim?”
Eleonora a oftat.
“Dosarul trebuia aruncat. L-am uitat acolo.”
“Nu asta te-am întrebat.”
“Andreea, investigația s-a terminat. Nu s-a găsit nimic. Nu văd de ce mai trebuie să facem acum un scandal.”
Toma a luat telefonul de pe pat.
“Mamă, problema ta este că Andreea a găsit dosarul?”
“Nu asta am spus.”
“Exact asta ai spus.”
“Am primit un mesaj în care cineva îmi spunea că soția ta se întâlnește cu alt bărbat. Ce voiai să fac?”
“Să mă întrebi.”
“Și dacă era adevărat?”
“Tot să mă întrebi.”
Eleonora a tăcut.
Eu încă mă uitam la fotografiile împrăștiate pe pat.
Într-una eram la o terasă cu Sergiu. În alta intram în sediul firmei. În alta eram fotografiată de peste drum, în timp ce ieșeam din casa mamei mele.
Brusc mi-am amintit ceva.
“Eleonora, când ai primit raportul?”
Mi-a spus data.
Am calculat repede.
Cu aproape două luni înainte ca socrii mei să se mute la noi.
Am ridicat privirea spre Toma.
“Deci când ați venit aici, știai deja că mesajul fusese o minciună.”
“Da.”
“Și ai adus dosarul cu tine.”
“Nu voiam să-l las în casa noastră cât timp intrau muncitorii pentru reparații.”
Aproape că am râs.
“Deci ai vrut să-l ții în siguranță.”
“Andreea…”
“Dosarul în care eu eram urmărită.”
“Voiam să-l distrug.”
“Șase luni?”
N-a răspuns.
Atunci mi-am amintit toate momentele în care Eleonora refuzase să intru în camera aceea.
“Lasă, schimb eu cearșaful.”
“Nu e nevoie să faci curat aici.”
“Prefer să-mi țin singură lucrurile în ordine.”
Nu fusese discreție.
Își păzea dosarul.
Toma s-a ridicat.
“Veniți înapoi.”
“Ce?”
“Tu și tata. Acum.”
“Toma, tocmai am ajuns acasă.”
“Nu mă interesează.”
“Putem discuta altă dată, când ne liniștim.”
“Nu. Ai stat șase luni sub acoperișul nostru cu asta ascunsă sub pat. Te întorci și discutăm aici.”
A închis.
O oră mai târziu, mașina lor a oprit din nou în fața casei.
Cu o zi înainte îi ajutasem să-și care valizele afară.
Acum îi priveam intrând din nou, dar nimeni nu s-a îmbrățișat.
Petre a rămas lângă ușă.
Eleonora a intrat în sufragerie și a văzut dosarul pe masă.
Nu părea rușinată.
Părea deranjată.
“Ți-am spus la telefon tot ce s-a întâmplat.”
“Nu”, i-am răspuns. “Mi-ai spus de ce ai angajat detectivul. Eu vreau să știu de ce ai strâns toate celelalte lucruri.”
I-am arătat teancul.
“Cartea funciară. Certificatul nostru de căsătorie. Veniturile mele. Documente despre firmă. Ce legătură au astea cu Sergiu?”
Pentru prima dată, Eleonora nu mai avea răspunsul pregătit.
Toma s-a întors spre ea.
“Mamă?”
“Firma de investigații mi-a cerut anumite informații.”
“Cartea funciară a casei noastre?”
“Nu mai țin minte exact.”
“Dar ai făcut rost de ea.”
“Unele documente sunt publice.”
“Extrasele bancare nu sunt.”
Acolo s-a schimbat ceva în expresia ei.
Am observat amândoi.
“De unde le ai?”
“Nu erau extrase complete.”
“Eleonora.”
“Toma îmi mai trimisese de-a lungul timpului diverse documente.”
Soțul meu a luat foile și le-a verificat.
Apoi s-a uitat la ea.
“Astea provin din calculatorul meu.”
“Toma…”
“Le-am scanat anul trecut când am făcut dosarul pentru credit.”
Petre și-a întors capul spre soția lui.
“Eleonora, mi-ai spus că detectivul s-a ocupat de tot.”
“Și s-a ocupat.”
“Atunci de ce aveai documentele astea?”
Ea și-a strâns buzele.
Toma s-a ridicat.
“Mi-ai intrat în calculator?”
“Nu ți-am intrat nicăieri. Mi-ai dat parola acum mult timp.”
“Ca să-mi printezi niște bilete când eram plecat.”
“Și nu mi-ai spus că nu mai am voie s-o folosesc.”
Am rămas cu ochii la ea.
Asta era explicația ei.
Nu că nu făcuse.
Ci că nimeni nu-i spusese explicit că nu are voie.
Toma și-a pus mâinile pe masă.
“Mamă, până unde ai mers?”
“Nu înțeleg întrebarea.”
“Mi-ai citit mesajele?”
“Nu.”
“Emailurile?”
“Nu.”
“Conturile?”
“Nu.”
“Atunci de ce ai intrat în calculator?”
“Voiam să știu dacă Andreea avea vreun motiv să plece din căsnicie.”
Am simțit că mi se taie respirația.
“Ce fel de motiv?”
Eleonora s-a uitat direct la mine.
“Bani. Casa. Firma.”
Atunci am înțeles.
Nu verificase doar dacă aveam un amant.
Mă verificase pe mine.
Viața mea.
Banii mei.
Ce dețineam.
Ce aș fi putut lua dacă îmi părăseam soțul.
“Tu pregăteai un divorț care nici măcar nu exista.”
“Nu pregăteam nimic.”
“Atunci cum numești asta?”
“Încercam să înțeleg situația înainte să-i spun lui Toma ceva ce i-ar fi putut distruge căsnicia.”
Toma a izbucnit:
“Nu căsnicia mea era a ta de investigat!”
Eleonora s-a întors spre el.
“Sunt mama ta.”
“Și ea este soția mea.”
“Eu încercam să te protejez.”
“De o femeie despre care propriul tău detectiv ți-a spus că nu făcea nimic?”
Eleonora a ridicat vocea pentru prima dată.
“Detectivul a spus că nu a găsit dovezi în trei săptămâni! Asta nu înseamnă că mesajul era neapărat fals.”
M-am uitat la ea.
Acolo era adevărul.
“Tu încă mai crezi că te-am înșelat.”
“Nu am spus asta.”
“Ba da.”
“Andreea, nu răstălmăci.”
“Ce trebuia să fac ca să mă crezi? Să mă urmărească șase luni? Un an?”
“N-am spus așa ceva.”
“Dar nici acum nu poți spune simplu că ai greșit.”
Eleonora s-a ridicat.
“Am făcut ceea ce am considerat necesar cu informațiile pe care le aveam atunci.”
Toma a privit-o câteva secunde.
Apoi a spus:
“Dă-mi cheia.”
Eleonora s-a oprit.
“Ce cheie?”
“De la casa noastră.”
“Toma…”
“Cheia.”
“Nu văd ce legătură are.”
“Are foarte mare legătură.”
“Toma, suntem părinții tăi.”
“Știu.”
“Și dacă aveți o urgență?”
“Ne sunați.”
Petre a scos imediat cheia lui din buzunar și a pus-o pe masă.
Eleonora nu s-a mișcat.
“Mie mi-ai dat cheia.”
“Și acum ți-o cer înapoi.”
“Pentru că am încercat să te protejez?”
“Pentru că ai intrat în viața soției mele fără permisiunea ei, ai plătit un om s-o urmărească, ai luat documente din calculatorul meu și ai ascuns totul.”
“Mă pedepsești.”
“Nu. Îți retrag accesul la casa noastră.”
Eleonora s-a uitat la mine.
Pentru o clipă am avut impresia că aștepta să intervin.
N-am făcut-o.
A scos cheia din geantă și a pus-o lângă cea a lui Petre.
Apoi s-a ridicat.
La ușă, s-a întors spre mine.
“Într-o zi, dacă vei avea un băiat, poate o să înțelegi.”
Asta a fost tot.
Nicio scuză.
A plecat.
Toma a închis ușa după ei și a rămas cu mâna pe clanță.
“Îmi pare rău.”
“Nu tu ai făcut asta.”
“Dar e mama mea.”
“Știu.”
În aceeași seară și-a schimbat parola de la calculator.
A doua zi am schimbat codul alarmei.
Iar după ce ne-am uitat din nou la cele două chei lăsate pe masă, am decis să schimbăm și butucul de la ușă.
Nu pentru că mă așteptam ca Eleonora să se întoarcă pe ascuns.
Ci pentru că nu mai voiam să existe nicio cheie despre care nu știam.
Au trecut aproape trei luni până când a venit din nou la noi.
Era o duminică după-amiază.
Soneria a sunat.
M-am uitat pe monitor.
Eleonora.
Toma era în bucătărie.
“Deschid eu”, i-am spus.
Când am deschis ușa, soacra mea stătea pe palier cu o prăjitură în mâini.
“Am venit să vă văd.”
Nu avea discurs pregătit.
Nici eu.
M-am dat puțin la o parte.
“Intră.”
A făcut doi pași spre ușă, apoi s-a oprit.
A băgat mâna în geantă aproape din reflex.
A scos vechiul ei breloc.
Acolo unde fusese cheia noastră rămăsese doar un inel gol.
S-a uitat la el, apoi la mine.
“Chiar ai schimbat încuietoarea.”
“Da.”
Pentru prima dată de când găsisem dosarul, Eleonora n-a încercat să-mi explice de ce făcuse ceea ce făcuse.
A pus brelocul înapoi în geantă.
Apoi a așteptat în prag până când eu am deschis ușa mai larg.