Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Ce ai păstrat?”
Elena s-a uitat la Cătălin, dar n-a răspuns imediat.
“Un plic. Sunt câteva lucruri în el.”
“Ce lucruri?”
“O fotografie. O scrisoare. Și niște informații pe care le-am primit când te-am adoptat.”
Cătălin a rămas cu ochii la ea.
“Informații medicale?”
“Da.”
Am simțit cum mă ia cu căldură.
“Despre boala aceea?”
Elena a dat din cap.
“Nu era un dosar medical complet. Era o foaie pe care erau trecute câteva probleme din familia Rodicăi. Tatăl tău a insistat s-o păstrăm.”
“Și tu ai ținut-o într-un plic timp de 34 de ani?”
“Cătălin…”
“Eu am completat fișe medicale toată viața și am scris că nu cunosc boli ereditare în familie.”
Elena a început să spună ceva.
“Nu”, a oprit-o el. “Lasă-mă să termin. Când m-a întrebat medicul dacă tata a avut probleme cu inima, tu mi-ai răspuns. Când m-a întrebat de diabet, mi-ai răspuns. Niciodată nu mi-ai spus că răspunsurile alea nici măcar nu erau despre familia mea biologică.”
“Pentru mine, tatăl tău a fost tatăl tău.”
“Și a fost. Dar ADN-ul meu nu știe cine m-a crescut.”
Elena a coborât capul.
Atunci am apăsat butonul pentru asistentă.
Nu mai voiam presupuneri.
Un medic a venit ceva mai târziu și a examinat-o pe Mara. I-am povestit tot ce știam, ceea ce, în acel moment, era foarte puțin.
S-a uitat la semnul de pe braț, apoi la noi.
“Semnul singur nu înseamnă că fetița are o boală.”
“Dar poate avea legătură?”, am întrebat.
“Fără să știm exact despre ce afecțiune vorbește bunica, nu pot să vă spun. Fetița este bine acum. Nu văd nimic care să indice o urgență.”
Am respirat pentru prima dată ceva mai ușor.
“Putem s-o luăm acasă?”
“Din ce văd acum, nu există un motiv să nu plecați când este programată externarea. Dar vreau informațiile acelea. Dacă există un istoric familial relevant, trebuie să știm ce anume urmărim.”
M-am uitat la Elena.
Replica ei despre adopție îmi răsuna încă în cap.
“Deci nu trebuia să ne dăm copilul.”
Doctorul s-a uitat surprins la mine.
Elena și-a acoperit ochii.
“Nu. N-ar fi trebuit să spun asta.”
“Dar ai spus-o.”
“Am văzut semnul și m-am panicat.”
Cătălin s-a întors spre ea.
“Du-te după plic.”
“Cătălin, pot să…”
“Du-te după el.”
Elena a plecat.
În următoarea oră, soțul meu aproape că n-a vorbit.
Stătea lângă fereastră și se uita afară.
La un moment dat i-am spus:
“Poți să fii furios.”
“Nu știu încă ce sunt.”
După o pauză, a adăugat:
“Nu înțeleg cum poți să te uiți la copilul tău în fiecare zi și să știi ceva atât de mare despre el fără să-i spui.”
N-am încercat să-i răspund.
Elena s-a întors după aproape două ore.
Nu mai avea sacoșele cu cadouri.
Avea doar un plic vechi, îngălbenit la margini.
L-a întins spre Cătălin.
El nu l-a luat imediat.
“Ăsta a stat la tine acasă toată viața mea?”
“Da.”
“Și tata știa?”
“Da.”
Asta l-a lovit.
Până atunci furia lui fusese îndreptată numai spre Elena. Tatăl lui murise cu șase ani înainte, iar Cătălin vorbise întotdeauna despre el cu un respect aproape încăpățânat.
Acum nu mai avea cui să-i pună întrebările.
A luat plicul.
Prima era fotografia.
O femeie foarte tânără ținea în brațe un bebeluș învelit într-o pătură. Avea părul închis la culoare și privea spre cameră fără să zâmbească.
Mâneca bluzei îi era ridicată.
Pe braț se vedea o pată ovală.
Cătălin a apropiat fotografia.
“Ăsta este semnul?”
“Da.”
“Și copilul sunt eu?”
“Da.”
A întors fotografia.
Pe spate era scris un nume și un an.
Rodica.
Cătălin a pus-o deoparte și a desfăcut foaia următoare.
Nu era un diagnostic pentru el. Era o notă veche despre istoricul familiei biologice. Printre puținele informații medicale apărea menționată o afecțiune vasculară ereditară prezentă la mai multe rude.
Elena nu inventase.
Dar nici nu știa dacă Mara moștenise ceva.
Cătălin a citit foaia de două ori.
Apoi a ridicat ochii.
“De ce?”
Elena plângea din nou.
“Ți-am spus. Mi-a fost frică.”
“Nu. Vreau adevărul.”
“Ăsta este adevărul.”
“Ți-a fost frică de ce? Că mă îmbolnăvesc?”
Elena a tăcut.
“Nu.”
Cătălin a înțeles înaintea mea.
“Ți-a fost frică să aflu că sunt adoptat.”
Elena și-a strâns geanta la piept.
“Când erai mic, mi se părea prea devreme. După aceea ai crescut și de fiecare dată găseam alt motiv. Când ai făcut optsprezece ani, tatăl tău a spus că trebuie să-ți spunem.”
“Și?”
“Ne-am certat.”
“Din cauza asta?”
“Da.”
“El voia să-mi spuneți?”
Elena a dat din cap.
Cătălin s-a uitat din nou la fotografie.
“Și tu nu.”
“Mi-era teamă că o să vrei s-o cauți.”
“Pe Rodica?”
“Da.”
“Și ce dacă?”
Elena a ridicat ochii.
“Eu eram mama ta.”
Cătălin n-a răspuns câteva secunde.
“Și dacă o căutam, nu mai erai?”
“Nu știu ce gândeam.”
“Ba cred că știi.”
Elena a început să plângă mai tare.
Dar Cătălin nu s-a apropiat s-o consoleze.
“M-ai iubit?”, a întrebat-o.
Elena s-a uitat aproape indignată.
“Mai mult decât orice.”
“Te cred.”
Asta a făcut-o să tacă.
“Dar puteai să mă iubești și să-mi spui adevărul.”
“Cătălin…”
“Mai ales când adevărul conținea informații despre sănătatea mea.”
A împăturit foaia și a pus-o înapoi în plic.
“Există vreo metodă prin care o putem găsi pe Rodica?”
“Nu știu.”
“Este în viață?”
“Nu știu.”
“Mai ai vreo adresă?”
“Una foarte veche.”
“Telefon?”
“Nu.”
“Rude?”
“Știam numele părinților ei. Atât.”
Cătălin a dat din cap.
“Bine.”
“Ce înseamnă bine?”
“Înseamnă că de aici mă ocup eu.”
Elena a încercat să spună ceva.
El a oprit-o.
“Nu-mi mai spune ce crezi că ar trebui să fac. Nu acum.”
A doua zi, Mara și cu mine am fost externate.
Am plecat cu copilul nostru acasă.
Nu am dat-o spre adopție.
Și, în zilele următoare, după ce medicii au primit informațiile pe care Elena le ținuse ascunse, am aflat ceva care ne-a mai liniștit: un semn asemănător nu însemna automat că Mara avea afecțiunea respectivă. Era nevoie de evaluare și de urmărirea istoricului familial, nu de panica în care intrase Elena.
Dar pentru Cătălin problema abia începea.
A vrut să afle de unde venea.
Cu informațiile din plic și câteva date pe care Elena a acceptat în cele din urmă să i le dea, a început să caute.
N-a fost ca în filme. N-a găsit-o pe Rodica în două ore și nici n-a apărut vreo reuniune miraculoasă la ușa noastră.
După câteva săptămâni a reușit însă să dea de o rudă îndepărtată din familia ei.
De acolo a aflat că Rodica era încă în viață.
Când a primit un număr de telefon, l-a ținut trei zile în telefon fără să sune.
“Vrei s-o cunoști?”, l-am întrebat într-o seară.
“Vreau să știu ce s-a întâmplat.”
Nu era același lucru.
Până la urmă a sunat.
Prima conversație a durat doar câteva minute.
Eu n-am auzit decât partea lui.
“Da, sunt Cătălin.”
Pauză.
“Da.”
Altă pauză.
“Nu te sun ca să-ți cer ceva.”
Apoi s-a ridicat și a ieșit pe balcon.
Când s-a întors, avea ochii roșii.
“Era ea?”
“Da.”
“Ce ți-a spus?”
Cătălin s-a așezat.
“Că a crezut toată viața că eu știu.”
Asta a fost poate partea care l-a durut cel mai tare.
Rodica nu fusese cea care hotărâse că el nu trebuia să afle.
Câteva săptămâni mai târziu s-au întâlnit.
Eu n-am mers.
Nici Elena.
Cătălin a vrut prima întâlnire numai pentru el.
S-a întors după aproape patru ore cu o mapă sub braț.
Rodica îi dăduse copii după informațiile medicale pe care le avea despre familie și numele rudelor care fuseseră diagnosticate.
Atât mi-a povestit în seara aceea.
Restul a rămas între ei.
Informațiile au ajuns la medicii Marei.
După investigațiile recomandate, nu au apărut semne că fetița noastră ar avea afecțiunea de care se temuse Elena. Istoricul a rămas însă în dosarul ei medical, pentru ca medicii să știe ce trebuie urmărit în viitor.
Elena a continuat să ne sune.
La început, Cătălin îi răspundea rar.
Nu i-a interzis să-și vadă nepoata, dar nici n-a putut să se poarte ca și cum nimic nu se întâmplase.
Într-o duminică, la aproape două luni după naștere, Elena a venit la noi.
Mara dormea în brațele lui Cătălin.
Elena și-a lăsat geanta jos și s-a apropiat.
Reflexul ei a fost să întindă mâinile spre copil.
Apoi s-a oprit.
S-a uitat la fiul ei.
“Pot?”
Cătălin a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi i-a întins fetița.
“Poți.”
Elena a luat-o cu grijă.
Nu s-au îmbrățișat. Nu și-au spus că totul fusese iertat.
Cătălin s-a așezat lângă mine și a privit-o pe femeia care îl crescuse ținându-i fiica în brațe.
Pentru prima dată în 34 de ani, Elena nu mai hotărâse singură ce era mai bine pentru el.
Îl întrebase.