Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Întreabă-l pe soțul tău.”
Am rămas în fața ușii cu cheia în mână.
În spatele meu, Vlad și Ilinca așteptau să intrăm.
“Copii, mergeți puțin în camera voastră.”
Mariana s-a dat la o parte.
Vlad a trecut pe lângă ea, iar Ilinca m-a urmat fără să înțeleagă de ce nu-mi scoteam încă geaca.
Când au dispărut pe hol, am închis ușa.
“Cum ați intrat?”
“Ți-am spus. Vorbește cu Matei.”
“Vreau să aud de la dumneavoastră.”
Mariana a ridicat din umeri.
“Fiul meu mi-a deschis.”
M-am uitat din nou la cheia mea.
“Deci Matei a schimbat butucul.”
“Da.”
“Și v-a dat cheia nouă?”
Pentru prima dată, a zâmbit.
“Nu.”
Răspunsul m-a oprit.
“Atunci cum…”
“Am venit să vorbesc cu el. Mi-a deschis.”
“Unde este?”
“A plecat.”
“Și v-a lăsat singură aici?”
“Nu sunt o hoață, Irina.”
“N-am spus că sunteți hoață.”
“Dar așa mă tratezi.”
Am trecut pe lângă ea.
Atunci am văzut că ușa dormitorului nostru era deschisă.
Eu o lăsam aproape întotdeauna închisă.
Am mers direct acolo.
Pe pat era o sacoșă mare.
În ea văd două bluze ale Ilincăi, un pulover al lui Vlad și câteva jucării.
M-am întors.
“Ce este asta?”
Mariana a venit după mine.
“Lucruri care nu le mai trebuie.”
“De unde le-ați luat?”
“Din dulap.”
Am privit-o câteva secunde.
“Din dulapul copiilor?”
“Da.”
“De ce?”
“Pentru că sunt mici. Le duc la fata unei vecine. Are doi copii și nu stă bine cu banii.”
Am scos hainele din sacoșă.
“Nu luați nimic.”
“Doamne, Irina, sunt niște haine.”
“Nu sunt ale dumneavoastră.”
“Ilincăi nici nu-i mai vine bluza aia.”
“Nu contează.”
“Asta e problema ta. Pentru orice lucru faci o dramă.”
Am pus puloverul lui Vlad pe pat.
“Problema mea este că ieri v-am cerut să nu mai intrați în casa mea și astăzi vă găsesc în dormitor, făcând sacoșe cu lucrurile copiilor mei.”
“Nu am intrat cu cheia.”
“Nu despre cheie era vorba!”
Vocea mi-a ieșit mai tare decât voiam.
Mariana s-a încruntat.
“Atunci despre ce era?”
“Despre faptul că dumneavoastră nu înțelegeți că aici nu decideți nimic.”
“Eu nu decid nimic.”
Am arătat spre sacoșă.
“Ce este asta?”
“Ajut.”
“Fără să vă ceară nimeni.”
“Așa sunt eu.”
“Atunci va trebui să vă schimbați felul de a ajuta.”
A râs.
“Tu chiar crezi că poți să-mi spui mie cum să mă port cu fiul meu și cu nepoții mei?”
“În casa mea? Da.”
A făcut un pas spre mine.
“Casa fiului meu.”
Acolo m-am oprit.
“De ce spuneți mereu asta?”
“Ce?”
“Casa fiului meu. Copiii fiului meu. Familia fiului meu.”
“Pentru că este fiul meu.”
“Și eu ce sunt?”
A ridicat din umeri.
“Tu ești soția lui.”
Felul în care a spus-o mi-a explicat mai mult decât toate certurile noastre din ultimii doi ani.
Eu eram soția.
Adică cineva venit mai târziu.
Ea era mama.
În mintea ei, asta îi dădea un loc pe care nimeni nu avea voie să-l atingă.
Am auzit cheia în ușă.
Matei.
A intrat și s-a oprit când ne-a văzut în hol.
“Irina? Ai ajuns deja?”
Am ridicat cheia mea.
“Da. Și am avut o surpriză.”
S-a uitat spre mama lui.
“Mamă, ți-am spus să pleci.”
“Și eu ți-am spus că vreau să vorbesc și cu ea.”
Matei a observat sacoșa.
“Ce e aia?”
Mariana a răspuns:
“Niște haine rămase mici.”
“De ce sunt în sacoșă?”
“Voiam să le dau cuiva.”
Matei a închis ochii pentru o secundă.
“Mamă…”
“Ce? Acum trebuie să cer voie și dacă vreau să fac o faptă bună?”
“Da”, am spus eu.
Mariana s-a întors spre el.
“Vezi? Despre asta vorbesc. Nu mai pot face nimic în casa ta.”
Și a venit replica pe care o auzisem de zeci de ori sub forme diferite:
“Spune-i și tu că exagerează.”
M-am uitat la Matei.
De data asta n-am vrut să-l ajut.
N-am vrut să-i explic.
N-am vrut să-i spun ce trebuie să facă.
Voiam să văd.
Matei a privit-o pe mama lui.
Apoi pe mine.
“De ce ai schimbat butucul fără să-mi spui?” l-am întrebat.
“Am vrut să rezolv problema.”
“Și cheia ei?”
A scos-o din buzunar.
Cheia veche.
“Mi-a dat-o aseară.”
Mariana a intervenit imediat:
“Pentru că m-a pus să i-o dau.”
“Și cheia nouă?”
“Avem două. Una la mine și una pentru tine.”
“Deci ea nu are.”
“Nu.”
Am dat din cap.
Cel puțin atât.
“Atunci de ce era singură aici?”
Matei a oftat.
“A venit acum vreo oră. M-a sunat că e jos.”
“Și?”
“Am lăsat-o să urce.”
“Matei…”
“Știu.”
“Nu. Cred că nu știi.”
“Voiam să discutăm toți trei.”
“Eu eram la serviciu.”
“Trebuia să ajungi.”
“Și până ajungeam eu, mama ta trebuia să stea în sufragerie. Nu să-mi deschidă dulapurile.”
“Nu știam că face asta.”
“Exact.”
Mariana a ridicat vocea.
“Destul! Vorbiți despre mine de parcă nici n-aș fi aici.”
Matei s-a întors spre ea.
“Mamă, de ce ai intrat în dormitor?”
“Pentru că am văzut hainele copiilor.”
“În dulap?”
“Ușa era deschisă.”
“Dulapul nu era.”
Mariana a tăcut.
Matei s-a uitat la sacoșă.
Apoi a făcut ceva foarte simplu.
A luat-o.
A răsturnat-o pe pat.
Hainele și jucăriile au căzut peste cuvertură.
“Nu iei nimic de aici fără să întrebi.”
Mariana a rămas cu ochii la el.
“Serios?”
“Da.”
“Tu îmi vorbești mie așa?”
“Nu-ți vorbesc urât.”
“Te-a întors împotriva mea.”
Știam că vine.
Era inevitabil.
Mariana a arătat spre mine.
“De când ești cu ea, orice fac eu e greșit.”
Matei a rămas calm.
“Mamă, Irina nu te-a făcut să intri în dormitor.”
“Am vrut să ajut!”
“Nu te-a rugat nimeni.”
“Și tu acum ții cu ea.”
Am văzut cum Matei își strânge maxilarul.
Apoi a luat geanta mamei lui de pe scaunul din hol.
A pus-o lângă ușă.
Mariana s-a uitat la geantă.
Apoi la el.
“Mă dai afară?”
“Îți spun că pentru astăzi discuția s-a terminat.”
“Din casa ta?”
Matei a privit-o.
“Din casa noastră.”
Mariana a rămas nemișcată.
Probabil nu se așteptase la asta.
Nici eu.
“Eu sunt mama ta.”
“Știu.”
“Am făcut totul pentru tine.”
“Știu.”
“Și acum trebuie să cer permisiune să intru la propriul meu copil?”
“Da.”
Mariana a clipit.
“Ce?”
“Dacă eu vreau să vin la tine, sun înainte. Dacă tu vii aici, faci același lucru.”
“Eu nu sunt un musafir.”
“Nu locuiești aici.”
Vocea lui nu era ridicată.
Tocmai de aceea a avut efect.
Mariana s-a uitat spre mine.
“Acum ești mulțumită?”
Am vrut să răspund.
Matei a făcut-o înaintea mea.
“Nu o mai pune pe Irina în mijloc.”
“Dar ea…”
“Eu am schimbat butucul.”
Mariana s-a oprit.
“Eu ți-am luat cheia.”
“M-ai obligat.”
“Nu. Mi-a luat doi ani să fac ce trebuia să fac de la început.”
M-am uitat la el.
Nu era un discurs perfect.
Nu ștergea toate dățile când mă lăsase singură în fața mamei lui.
Dar era prima dată când nu-mi cerea mie să tac ca să fie liniște.
Mariana și-a luat geanta.
La ușă s-a întors.
“O să vină o zi când o să-ți pară rău că ți-ai tratat mama așa.”
Matei i-a deschis.
“Poate. Dar astăzi îmi pare rău că n-am pus limite mai devreme.”
A plecat.
În următoarele săptămâni, Mariana nu ne-a sunat deloc.
În schimb, au început să-l sune rudele pe Matei.
O mătușă îi spusese că “mama e mamă, indiferent ce se întâmplă”.
Un văr îl întrebase dacă era adevărat că “Irina i-a interzis Marianei să-și vadă nepoții”.
Matei le răspundea tuturor la fel:
“Nimeni nu i-a interzis să vadă copiii. I-am cerut doar să nu mai intre în casa noastră fără să ne întrebe.”
Atât.
Nu mă mai chema să explic.
Nu-mi mai dădea telefonul.
Nu-mi spunea după:
“Poate puteai și tu să fii mai înțelegătoare.”
După aproape o lună, într-o duminică dimineață, a sunat interfonul.
Am răspuns.
“Da?”
Vocea Marianei.
“Eu sunt.”
Am așteptat.
Și ea a așteptat.
Apoi a spus:
“Pot să urc?”
M-am uitat spre Matei.
Nu spunea nimic.
Decizia era a mea la fel de mult cât era a lui.
“Da.”
Mariana a urcat.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu și-a cerut scuze.
Nici eu nu am pretins că uitasem tot.
A intrat, și-a lăsat geanta în hol și s-a așezat în sufragerie.
A stat cu copiii.
A vorbit cu Matei.
Cu mine a fost politicoasă și rece.
După vreo jumătate de oră s-a ridicat.
S-a uitat spre bucătărie.
Pentru o secundă am crezut că vechiul obicei se întoarce.
Mariana s-a oprit în prag.
Apoi s-a uitat la mine.
“Pot să-mi fac o cafea?”
Era o întrebare banală.
Dar în doi ani nu mă întrebase aproape niciodată dacă poate face ceva în casa noastră.
Pur și simplu făcea.
M-am uitat la ea.
“Da.”
A intrat în bucătărie.
N-am devenit prietene în ziua aceea.
Nici în săptămânile următoare.
Mariana tot era Mariana.
Eu tot eram femeia despre care probabil credea că îi schimbase băiatul.
Dar cheia veche a rămas într-un sertar la noi.
Cheie nouă nu i-am mai dat.
Iar de atunci, înainte să deschidă un dulap, să ia ceva sau chiar să-și facă o cafea în casa noastră, Mariana a învățat să facă un lucru pe care timp de doi ani îl considerase inutil.
Să întrebe.