Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 “Cine e?”
Petru și-a tras fermoarul gecii.
“Vasile. Am lucrat împreună douăzeci și șapte de ani.”
Corina a privit spre ușă.
“Și unde te duce?”
“Acasă.”
Alina a ridicat mâinile.
“Tată, am discutat despre asta.”
“Voi ați discutat.”
“Nu poți sta singur.”
“Pot.”
“Doctorul a spus…”
“Doctorul a spus că pot merge acasă dacă respect recuperarea.”
Ambele femei s-au uitat spre ușă, de parcă medicul ar fi putut apărea să le contrazică tatăl.
Petru și-a scos telefonul.
“Am vorbit cu el ieri.”
Corina a clipit.
“Fără noi?”
Petru aproape că a zâmbit.
“Da. Se întâmplă.”
Le-a explicat planul.
În apartamentul lui fusese montată o bară de sprijin în baie. Covorașele fuseseră scoase. Vecinul de la doi urma să-i aducă prânzul în primele zile, iar un kinetoterapeut venea acasă de trei ori pe săptămână.
Pentru dimineți, Petru contractase timp de două săptămâni o îngrijitoare care îl ajuta cu lucrurile pe care nu le putea face singur.
Alina îl privea cu gura întredeschisă.
“De unde știi tu să organizezi toate astea?”
Petru s-a uitat la ea.
“Am șaizeci și șapte de ani, nu șapte.”
Corina și-a strâns cheile în palmă.
“Și dacă ți se face rău?”
“Vă sun.”
“Dacă nu poți?”
“Am buton de urgență.”
“Ce buton?”
Petru a ridicat mâneca și le-a arătat o brățară simplă.
Corina s-a uitat spre Alina.
“Tu știai?”
“Nu.”
“Pentru că nu v-am spus”, a răspuns Petru.
Alina s-a supărat.
“Exact asta facem și noi și te deranjează.”
Petru s-a oprit.
Avea dreptate.
A tras aer în piept.
“Da.”
Fiicele lui au rămas surprinse.
“Și eu am greșit.”
S-a așezat pe marginea patului pentru câteva secunde.
“Mi-a fost mai ușor să mă enervez decât să vă spun că mă sperie ideea că depind de voi.”
Corina și-a lăsat cheile jos.
“Tată…”
“Și când ați început să hotărâți tot, n-am spus nimic. Am lăsat să se adune.”
Alina s-a așezat lângă el.
“Nouă ne-a fost frică.”
“Știu.”
“Când te-am găsit pe podea…”
“Știu.”
Petru a privit-o.
“Dar frica voastră nu poate deveni programul meu.”
Alina a dat încet din cap.
În cele din urmă, Vasile a coborât singur bagajul.
Corina a insistat măcar să vină după-amiază să verifice frigiderul.
Petru a acceptat.
Nu pentru că avea nevoie.
Pentru că înțelegea că și ele aveau nevoie de timp să se obișnuiască.
Prima săptămână nu a fost simplă.
În a treia zi, Petru a scăpat o cană în bucătărie și nu s-a putut apleca să strângă cioburile. A sunat-o pe Corina.
Ea a venit în douăzeci de minute.
Nu a spus “Ți-am zis eu”.
A măturat.
A pus ibricul pe aragaz.
Apoi l-a întrebat:
“Mai ai nevoie de ceva?”
Petru a privit-o.
“Nu.”
“Bine.”
Și a plecat.
O săptămână mai târziu, Alina a venit cu mâncare.
“Pot s-o pun în frigider?”
Petru a zâmbit.
“Poți.”
Nu era mare lucru.
Dar observase cuvântul.
Pot?
Nu “am pus”.
Nu “trebuie”.
Nu “fac eu”.
După o lună, bastonul ajunsese sprijinit mai mult lângă ușă decât în mâna lui.
Într-o duminică, fetele au venit amândouă.
Corina a găsit foaia cu programul de trei luni pe care Alina o făcuse în spital.
Era prinsă cu un magnet pe frigider.
“Ți-ai schimbat părerea?”
Petru s-a apropiat.
Pe jumătate dintre zile, scrisul fusese tăiat.
În locul lui, Petru adăugase lucruri cu pix negru.
“Plimbare.”
“Șah cu Vasile.”
“Piață.”
“Somn.”
“Fără program.”
Alina a început să râdă.
Ultima rubrică era cea mai mare.
“Și asta ce înseamnă?”
Petru a ridicat din umeri.
“Că vă sun eu.”