Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 “Vreți să știți cu ce m-am ocupat?”
Mircea a dat din cap.
“Sigur.”
“Am condus autobuzul.”
Radu a privit în farfurie.
Doru a continuat.
“Treizeci și cinci de ani. Primele douăzeci pe trasee de oraș. După aceea pe metropolitane. M-am pensionat anul trecut.”
La masă s-a făcut liniște.
Simona a fost prima care a vorbit.
“Și de ce a spus Radu că ați coordonat activitatea?”
Doru și-a întors privirea spre fiul său.
“Asta trebuie să-l întrebați pe el.”
Ana nu se mai uita la Doru.
Se uita la Radu.
“Da”, a spus ea. “Chiar vreau să aud.”
Radu a tras aer în piept.
“Am formulat prost.”
“Nu”, a spus Doru. “Ai formulat exact cum ai vrut.”
Mircea și-a lăsat paharul jos.
“Radu, mie nu-mi este clar ce încerci să ascunzi.”
“N-am încercat să ascund.”
Doru a zâmbit fără veselie.
“Mi-ai venit acasă să mă rogi să spun doar că am lucrat în transporturi.”
Ana și-a întors scaunul puțin spre logodnicul ei.
“Mi-ai spus că tatăl tău nu vorbește mult despre serviciu.”
Radu a ridicat mâinile.
“Bine. Am greșit.”
“De ce?” a întrebat Ana.
Asta a fost întrebarea la care Radu nu mai putea răspunde cu o formulare elegantă.
A rămas tăcut aproape zece secunde.
“Aveam impresia că familia ta o să mă privească altfel.”
Mircea a ridicat sprâncenele.
“Pentru că tatăl tău a fost șofer?”
“Nu dumneavoastră neapărat.”
“Atunci cine?”
Radu a privit în jur.
“Nimeni anume.”
Doru s-a ridicat.
“Exact.”
“Tată, stai.”
“Nu plec din cauza lor.”
A arătat spre Ana și părinții ei.
“Ei n-au făcut nimic.”
Și-a luat sacoul de pe spătar.
“Dar eu n-am chef să stau la o masă unde fiul meu crede că trebuie să mă prezinte altfel ca să dea bine.”
Ana s-a ridicat și ea.
“Domnule Doru…”
“Nu trebuie să repari tu.”
A privit-o cu blândețe.
“Tu mâine ai destule pe cap.”
Radu l-a urmat până la ieșire.
“Tată, te rog.”
Doru s-a oprit lângă ușă.
“Nu anulez nimic. Vin mâine la cununie. Dar nu-mi mai inventa meseria.”
“Nu am inventat-o.”
“Atunci spune-o.”
Radu nu a găsit răspuns.
Doru a plecat.
A doua zi, la primărie, a venit cu douăzeci de minute mai devreme.
Purta același costum pe care îl cumpărase pentru nuntă. Un costum bun, ales împreună cu sora lui.
Radu a apărut pe trepte.
Pentru câteva secunde, cei doi au rămas unul în fața celuilalt.
“Credeam că n-o să vii.”
“Ți-am spus că vin.”
Radu a dat din cap.
“Am vorbit aseară cu Ana.”
“Era cazul.”
“Și cu Mircea.”
Doru a așteptat.
“Mi-a spus că primul lui serviciu a fost de manipulant într-un depozit.”
Doru a ridicat din umeri.
“Și?”
“Eu nu știam.”
“Asta ar trebui să-ți spună ceva.”
Radu și-a băgat mâinile în buzunare.
“Cred că m-am speriat că nu sunt suficient pentru lumea lor.”
Pentru prima dată, Doru a auzit explicația adevărată.
Nu despre autobuze.
Despre Radu.
Fiul lui continuase:
“Și în loc să recunosc că eu mă simt așa, am încercat să schimb lucrurile din jur. Inclusiv pe tine.”
Doru s-a uitat la el.
“Eu nu pot să-ți repar rușinea.”
“Știu.”
“Și nici nu vreau să fiu folosit ca probă că ai ajuns departe.”
Radu a dat încet din cap.
“Știu.”
După cununie, familiile s-au strâns la un prânz mai mic.
La un moment dat, unul dintre unchii Anei l-a întrebat pe Doru unde lucrase.
Radu era lângă el.
Doru a observat că fiul său s-a încordat.
Apoi Radu a spus singur:
“Tata a condus autobuzul în Brașov treizeci și cinci de ani.”
Unchiul a zâmbit.
“Pe ce traseu?”
Doru i-a răspuns.
Au început să vorbească despre oraș, despre vechile autobuze articulate și despre cum se circula iarna înainte să fie modernizate străzile.
Nimeni nu a ridicat din sprâncene.
Nimeni nu a plecat de la masă.
Nimeni nu părea impresionat în mod special.
Asta, într-un fel, a fost partea cea mai importantă.
Seara, când mirii se pregăteau să plece, Radu și-a îmbrățișat tatăl.
“Îmi pare rău.”
Doru l-a bătut de două ori pe spate.
“Data viitoare să-ți pară rău înainte să vorbești în locul meu.”
Radu a râs.
“Corect.”
Când Doru s-a întors spre ieșire, Ana l-a strigat.
“Domnule Doru!”
S-a întors.
Ea ținea telefonul ridicat.
“Facem o poză?”
Doru s-a apropiat.
Radu s-a așezat lângă el.
Înainte să facă fotografia, fiul lui și-a pus palma pe umărul tatălui.
De data asta, nu mai avea nimic de corectat.