Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sandu a luat documentul.
Mariana nu i l-a lăsat din mână.
“Doar vă uitați.”
Era extrasul de carte funciară.
Spațiul comercial de 28 de metri pătrați apărea separat de proprietatea comună a blocului.
Proprietar: Mariana Dumitrescu.
Sandu a citit.
Apoi a răsfoit celelalte hârtii.
“Trebuie verificat.”
“Verificați.”
“Pot exista modificări.”
“Atunci arătați-mi.”
Un bărbat de la masa din spate a întrebat:
“Deci nu e spațiul asociației?”
Sandu și-a strâns buzele.
“Din documentele prezentate acum…”
Mariana l-a întrerupt.
“Nu sunt prezentate acum. Sunt aceleași acte de când am cumpărat.”
Rodica a ridicat mâna.
“Și noi ce am semnat?”
Aici Sandu a început să piardă controlul discuției.
Unul după altul, oamenii au spus ce li se explicase.
Dulap pentru biciclete.
Spațiu comun nefolosit.
Punct pentru colete.
Depozit.
Nimeni nu fusese întrebat dacă atelierul aflat acolo avea proprietar.
Și nimeni nu auzise oficial de nepot.
Sandu s-a ridicat.
“Nu am promis nimic nimănui.”
Mariana și-a scos telefonul.
“Atunci e simplu. Spuneți acum că nepotul dumneavoastră nu va primi spațiul.”
Sandu a ezitat.
Doar o secundă.
Dar a fost suficient.
Mirela s-a întors spre ceilalți.
“Aha.”
Sandu a lovit masa cu palma.
“Nu transformați totul într-un circ.”
Mariana nu și-a ridicat vocea.
“Eu am venit la serviciu și am găsit o hârtie care îmi spunea să plec din atelierul meu. Circul nu l-am făcut eu.”
Președintele asociației, un inginer pensionar care până atunci tăcuse, i-a cerut lui Sandu mapa.
“Vreau toate documentele pe baza cărora ai emis notificarea.”
Sandu a întins-o.
Înăuntru nu exista niciun act care să demonstreze că spațiul era comun.
Doar copii după planuri vechi și tabelul cu semnături.
“Notificarea se retrage”, a spus președintele.
Sandu a încercat să protesteze.
“Nu puteți decide acum.”
“Ba pot decide că asociația nu cere evacuarea cuiva dintr-un spațiu care nu îi aparține.”
Mariana și-a strâns actele.
“Atât voiam.”
Dar discuția nu s-a terminat acolo.
Mai mulți locatari au cerut să fie clarificat modul în care fuseseră strânse semnăturile.
Oamenii nu erau furioși doar pentru Mariana.
Erau furioși pentru că li se spusese lucruri diferite.
Două săptămâni mai târziu, a avut loc o nouă ședință.
Sandu și-a dat demisia din funcția de administrator înainte de votul în care urma să i se retragă mandatul.
Nepotul lui nu a mai apărut.
Mariana și-a văzut de atelier.
Nu a cerut despăgubiri.
Nu a pus pancarte.
Nu a spus nimănui “v-am zis eu”.
În schimb, a făcut ceva ce îi surprinsese pe vecini.
A pus în vitrină o cutie mică.
Deasupra a scris de mână:
“Reparații simple pentru pensionarii din bloc – fără plată, miercurea.”
Mirela a intrat în prima miercuri.
“De ce faci asta după ce oamenii au semnat împotriva ta?”
Mariana continua să coasă.
“Unii au semnat ce li s-a spus.”
“Totuși.”
Mariana a ridicat privirea.
“Nu vreau să trăiesc într-un bloc în care fiecare greșeală devine război.”
Mirela a zâmbit.
“Dar pe Sandu nu l-ai iertat.”
“Ba da.”
“Serios?”
Mariana a tăiat ața.
“L-am iertat. Doar că nu i-am mai dat voie să hotărască pentru mine.”
În octombrie, atelierul a împlinit treizeci și șapte de ani.
Vecinii i-au adus un tort mic.
Președintele asociației a intrat cu o plantă.
Mariana a privit-o și a râs.
“Unde s-o mai pun?”
“În spațiul dumneavoastră”, a răspuns el.
A repetat intenționat ultimele două cuvinte.
Mariana a luat ghiveciul.
“Acum ai învățat.”
Seara, după ce ultimul client a plecat, a încuiat ușa.
Notificarea veche era încă într-un sertar.
N-o aruncase.
Nu pentru că îi era teamă.
Ci pentru că, din când în când, îi plăcea să deschidă sertarul, să vadă hârtia și apoi să ridice ochii spre cele două mașini de cusut care încă mergeau.