Liana a dormit în noaptea aceea pe o bancă din autogară.
Nu pentru că n-ar fi avut unde merge.
Ci pentru că nu știa încotro să o apuce.
Toată noaptea și-a ținut rucsacul în brațe și s-a gândit la ultimul lucru pe care i-l spusese bunicul înainte să plece de la el.
— Dacă într-o zi nu vei mai avea pe nimeni, să vii acasă.
Atunci nu înțelesese ce voia să spună.
Acum, cu ochii umflați de plâns, înțelesese.
Dimineața, o asistentă socială care fusese anunțată de oamenii din autogară a ascultat toată povestea.
Două ore mai târziu opreau în fața căsuței bunicului Ilie.
Curtea era plină de buruieni.
Leagănul pe care îl făcuse pentru ea atârna într-o parte.
Sub nuc erau încă două scaune vechi.
Iar pe prispa casei se vedeau urmele timpului.
Liana a început să plângă înainte să intre.
Înăuntru mirosea încă a lemn uscat, a mere păstrate peste iarnă și a ceai de tei.
Parcă bunicul urma să intre din grădină în orice clipă.
În sufragerie era aceeași canapea veche pe care adormeau amândoi în după-amiezile de vară.
Fata s-a apropiat încet.
Și s-a așezat exact în locul în care bunicul obișnuia să stea.
Canapeaua a scârțâit puternic.
Apoi ceva a lovit podeaua.
Liana s-a ridicat speriată.
Sub șezutul canapelei se desprinsese o scândură veche.
În spatele ei se afla o cutie metalică ruginită.
Cu mâinile tremurânde, a deschis-o.
Înăuntru nu erau doar bani.
Era un teanc de caiete.
Zeci de fotografii.
Un plic.
Și o cheie.
Pe plic scria doar atât:
“Pentru Liana. Să-l deschizi doar dacă eu nu mai sunt.”
Lacrimile îi curgeau fără oprire.
A desfăcut încet plicul.
Prima foaie era scrisă cu litere mari, tremurate.
Draga bunicului,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că Dumnezeu m-a chemat la El înainte să te mai pot îmbrățișa o dată.
N-am avut avere. Dar am pus deoparte puțin câte puțin, în fiecare lună, pentru ziua în care vei avea nevoie de mine și eu nu voi mai putea veni.
Liana a dus scrisoarea la piept.
A continuat să citească printre lacrimi.
În caietele acestea am scris fiecare zi petrecută împreună. Prima dată când ai mers desculță prin grădină. Prima plăcintă pe care ai făcut-o cu mine. Prima dată când mi-ai spus că atunci când vei fi mare o să-mi cumperi o casă nouă.
Eu n-am nevoie de casă nouă. Dar vreau ca tu să ai un început.
Sub scrisoare era un carnet de economii și actele unei mici bucăți de teren aflate lângă casă.
Nu era o avere.
Dar era suficient cât Liana să poată merge mai departe.
Asistenta socială plângea și ea.
— N-am mai văzut niciodată așa ceva…
Liana a zâmbit pentru prima dată după multe luni.
— Eu da.
Așa era bunicul meu.
Se gândea la mine chiar și atunci când eu credeam că sunt departe.
Au trecut cinci ani.
Casa nu mai era o ruină.
Leagănul fusese reparat.
Grădina era din nou plină de flori.
Iar în sufragerie, canapeaua veche era tot acolo.
Nu pentru că mai valora ceva.
Ci pentru că în ea începuse, de fapt, noua viață a Lianei.
Din când în când, copiii din sat o întrebau de ce nu cumpără o canapea nouă.
Ea zâmbea și răspundea mereu la fel:
— Pentru că oamenii cred că cele mai mari comori se ascund în seifuri.
Eu am găsit-o pe a mea într-o canapea veche… și avea chipul bunicului meu.