În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Pe biroul meu stăteau două hârtii.
Cererea de concediere a lui Ion.
Și demisia mea.
Le-am privit ore întregi.
A doua zi dimineață am intrat în atelierul lui.
Își împacheta liniștit câteva lucruri.
Un radio vechi.
O cană ciobită.
O fotografie îngălbenită.
— Ați aflat… am spus încet.
A zâmbit.
— Da.
Nu vă faceți griji pentru mine.
Am avut o viață frumoasă.
Dar dumneavoastră aveți o școală de apărat.
Mi s-a rupt inima.
Când s-a aplecat să ridice cutia, ceva a căzut sub masă.
Un ceas vechi din piele.
L-am ridicat.
Pe spate era gravat:
„Un director adevărat îi apără pe cei care nu se pot apăra singuri.”
Mi-am amintit imediat.
Îl dăruisem eu.
În prima mea zi ca director.
Acum doisprezece ani.
Ion îl purtase în fiecare zi.
Am simțit că nu mai pot continua să tac.
La ora nouă fix, Gabriela Mureșan a intrat în biroul meu.
Zâmbea încrezătoare.
— Presupun că ați luat decizia corectă.
Am împins un dosar spre ea.
L-a deschis.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Asta… nu este concedierea lui.
— Nu.
Este refuzul oficial al solicitării dumneavoastră.
A ridicat tonul.
— Atunci vă pierdeți funcția!
Am scos a doua hârtie.
— Dacă acesta este prețul pentru a-mi păstra conștiința curată…
mi-l asum.
Era demisia mea.
În acel moment s-a auzit o bătaie în ușă.
A intrat inspectorul școlar.
În spatele lui se aflau mai mulți profesori.
Și aproape tot personalul școlii.
Inspectorul a privit când spre mine, când spre Gabriela.
— Am primit aseară o petiție.
Am rămas surprinsă.
— O petiție?
A zâmbit.
— Semnată de aproape toți profesorii, angajații și peste șase sute de părinți.
Toți solicită păstrarea domnului Ion și susțin conducerea școlii.
Gabriela a încremenit.
Inspectorul a continuat calm.
— În schimb, am primit mai multe sesizări privind comportamentul fiului dumneavoastră față de ceilalți elevi.
Cred că aceea este problema care trebuie analizată.
În birou s-a făcut liniște.
Gabriela a închis dosarul fără să mai spună un cuvânt.
A plecat.
Pentru prima dată…
fără să privească pe nimeni în ochi.
În aceeași după-amiază am mers în atelierul lui Ion.
Își despacheta încet lucrurile.
Când m-a văzut, a zâmbit.
— Deci… nu m-ați concediat.
Am clătinat din cap.
I-am întins ceasul.
— L-ați uitat.
L-a luat cu grijă.
L-a privit câteva secunde.
— Știți…
ceasul acesta nu mi-a arătat niciodată doar ora.
Mi-a amintit în fiecare zi că există lucruri mai importante decât un serviciu.
L-am îmbrățișat.
În ziua aceea am înțeles că o școală nu este ținută în picioare doar de directori.
Ci și de oamenii simpli…
care îi învață pe copii ce înseamnă respectul, fără să predea vreodată o lecție.