Ana îl privi câteva clipe fără să înțeleagă. — Să mă așez?
Daniel încuviință încet. — Te rog… ai încredere în mine încă două minute.
Femeia simți cum toate privirile din biserică se întorc spre ea. În ciuda nodului din gât, făcu doi pași și se așeză pe primul scaun liber.
Rodica zâmbi mulțumită.
Era convinsă că tocmai câștigase.
Daniel ridică microfonul.
— În primul rând, vreau să-mi cer iertare femeii pe care o iubesc.
Ana simți că inima îi coboară în stomac.
— Îmi pare rău că ai fost nevoită să treci prin asta. Dacă aș fi oprit totul înainte să intre în biserică, nimeni nu ar fi aflat niciodată cât de departe a fost dispusă să meargă propria mea mamă ca să ne despartă.
În biserică se făcu liniște.
Rodica își întoarse brusc capul spre fiul ei.
— Daniel… ce faci?
El nu-i răspunse.
Scoase din buzunar un plic alb și îl ridică în fața tuturor.
— În plicul acesta sunt dovezi pe care le-am strâns în ultimele săptămâni.
Rodica păli.
Pentru prima dată în acea dimineață, zâmbetul îi dispăru complet.
— Ce dovezi?
Daniel scoase câteva foi.
— Acum două luni am aflat că mama mea a angajat un detectiv particular ca să găsească orice motiv pentru care să o convingă pe Ana să renunțe la această căsătorie.
În biserică se auziră murmure.
— Nu este adevărat! izbucni Rodica.
Daniel continuă fără să o privească.
— Când detectivul nu a găsit absolut nimic, mama a început să inventeze.
A sunat rude.
A răspândit minciuni.
A încercat să mă convingă că Ana mă înșală.
A încercat chiar să ia legătura cu fosta mea iubită și să o convingă să apară din nou în viața mea.
Rodica făcu un pas înainte.
— Daniel, încetează!
— Nu.
Astăzi se termină tot.
Daniel ridică o altă foaie.
— Iar acum o să citesc ultimul mesaj pe care mi l-ai trimis acum trei zile.
Rodica încercă să-i smulgă hârtia.
El făcu un pas în spate.
— “Dacă te căsătorești cu fata aceea, să nu mă mai numești niciodată mamă.”
Biserica amuți.
Daniel coborî încet hârtia.
— Când am citit mesajul acesta, am înțeles că nu mai este vorba despre iubire.
Este vorba despre control.
Rodica începu să plângă.
— Eu am făcut totul pentru tine…
— Nu.
Ai făcut totul pentru tine.
Tatăl lui Daniel, care până atunci stătuse tăcut în prima bancă, se ridică încet.
Se apropie de fiul lui și îi puse o mână pe umăr.
— Tot ce a spus este adevărat.
Am văzut ani întregi ce i-ai făcut Anei și am greșit că am tăcut.
Astăzi nu mai tac.
Rodica îl privi șocată.
— Și tu?
— Da.
Și eu.
În acel moment, una dintre surorile Rodicăi se ridică și ieși din biserică fără să spună un cuvânt.
Apoi încă un văr.
Și încă o mătușă.
Rând pe rând, oamenii care până atunci o susținuseră își coborâră privirea.
Daniel se întoarse spre mama lui.
— Astăzi nu ai pierdut o nuntă.
Ai pierdut încrederea propriului tău fiu.
Rodica își strânse buchetul la piept.
Nu mai avea nimic de spus.
Ana se apropie încet de Daniel.
— De ce nu mi-ai spus?
El o privi cu ochii în lacrimi.
— Pentru că îmi era teamă că vei opri nunta.
Și aveai tot dreptul să o faci.
Ana rămase câteva clipe în tăcere.
Apoi îi luă mâna.
— Ai greșit că nu m-ai pregătit.
Dar astăzi ai ales, în sfârșit, de partea cui ești.
Daniel încuviință.
— Întotdeauna ai fost familia mea.
Pianista, care așteptase în tăcere tot timpul, începu din nou să cânte.
Rodica își lăsă încet buchetul pe o bancă și ieși singură din biserică, fără ca nimeni să o urmeze.
Câteva minute mai târziu, Ana și Daniel și-au rostit jurămintele.
De data aceasta fără teamă.
Fără umbre.
Și fără ca cineva să mai încerce vreodată să se așeze între ei.