Am coborât scările purtând un trening vechi, adidașii cei mai comozi și un rucsac pe umăr.
Părul îl prinsesem într-o coadă simplă.
Machiajul dispăruse.
Mihai a ridicat pentru prima dată privirea din televizor.
— Ce faci?
Am pus un plic alb pe masă.
— Asta este surpriza.
Unul dintre prietenii lui a râs.
— Ce e? Un joc?
— Nu.
O rezervare.
Mihai a încruntat sprâncenele.
— Ce rezervare?
— Trei nopți la un hotel cu spa. Pe malul lacului.
Am făcut-o pentru mine.
De ziua mea.
Și plec chiar acum.
În sufragerie s-a făcut liniște.
— Stai puțin… vorbești serios? a întrebat Mihai.
Am dat din cap.
— Foarte serios.
— Dar… putem să sărbătorim mâine.
L-am privit câteva secunde.
— Exact asta îmi spui de zece ani.
Mâine.
Săptămâna viitoare.
După meci.
După muncă.
După orice este mai important decât mine.
Am arătat spre masa aproape goală.
— Te-ai uitat la tot ce am pregătit și n-ai văzut nimic.
N-ai văzut lumânările.
N-ai văzut tortul.
Nici măcar nu m-ai văzut pe mine.
Unul dintre prietenii lui și-a lăsat încet farfuria pe masă.
Altul a luat telecomanda și a oprit televizorul fără să spună un cuvânt.
Al treilea și-a pus geaca.
— Mihai… noi plecăm.
În mai puțin de un minut, sufrageria era goală.
Pentru prima dată în acea seară, Mihai rămăsese singur cu mine.
— Ana… am greșit.
— Nu.
Ai ales.
Și între greșeală și alegere este o diferență uriașă.
Mi-am luat cheile.
Înainte să ies, m-am întors pentru o clipă.
— Tortul este în frigider.
Poți să-l mănânci dacă vrei.
Eu vreau doar să-mi petrec, în sfârșit, ziua de naștere cu cineva care mă respectă.
Chiar dacă acel cineva sunt eu.
Am închis ușa fără să mă uit înapoi.
Trei zile mai târziu m-am întors acasă.
Casa era curată.
Pe masă mă aștepta un buchet mare de flori.
Lângă el era o scrisoare scrisă de mână.
Mihai nu încerca să se scuze.
Își recunoștea fiecare greșeală.
Nu promitea că va fi perfect.
Promitea doar că nu mă va mai face niciodată să mă simt invizibilă.
Am împăturit scrisoarea și am pus-o în sertar.
— Nu te iert pentru ce ai scris, i-am spus.
Te voi ierta doar dacă vei demonstra în fiecare zi că ai înțeles.
A dat din cap.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nu a încercat să găsească nicio scuză.
Șase luni mai târziu, nu florile și nici biletele de avion m-au convins.
Ci faptul că, în fiecare zi, mă făcea să simt că sunt cea mai importantă persoană din viața lui.
Atunci am înțeles că iubirea nu se măsoară în cuvinte.
Se măsoară în alegerile pe care le faci atunci când nimeni nu te obligă.