Am tras cu putere de ușa clădirii.
Era descuiată.
Un val de fum fierbinte m-a izbit în față.
— Este cineva aici?! am strigat.
Dinspre etaj s-a auzit un glas speriat.
— Ajutor! Nu putem coborî!
Am scos imediat telefonul.
— 112, vă rog! Arde atelierul de pe strada Fabricii! Sunt oameni înăuntru!
Operatorul mi-a spus că echipajele sunt deja în drum.
Dar fiecare secundă conta.
În hol, focul cuprinsese tabloul electric.
Flăcările urcau spre tavan.
Mi-am scos paltonul și l-am aruncat peste panoul care scotea scântei în toate părțile.
Nu voiam să sting incendiul.
Voiam doar să câștig câteva secunde.
Atât.
Am început să strig cât puteam de tare.
— Coborâți imediat!
Dintr-o încăpere au ieșit doi băieți și o fată, complet dezorientați.
— Pe aici! Repede!
În clipa aceea, fata a țipat.
— Buteliile!
Toți au încremenit.
În depozitul din spate erau depozitate mai multe butelii folosite la decoruri.
Dacă ajungea focul acolo…
Nimeni nu mai avea nicio șansă.
Am fugit spre depozit înainte să mă oprească cineva.
Fumul îmi ardea ochii.
Respiram tot mai greu.
Am împins ușa metalică și am găsit primele butelii.
Le-am rostogolit spre ieșire.
Unul dintre băieți a venit imediat să mă ajute.
Am reușit să le scoatem afară cu doar câteva clipe înainte ca pompierii să intre în clădire.
Un pompier s-a uitat spre mine și a întrebat uimit:
— Cine a observat incendiul?
Unul dintre băieți a arătat spre mine.
— Ea…
Dacă nu intra, noi eram încă acolo.
Pompierul și-a scos casca pentru o clipă.
— Ai avut un curaj extraordinar.
A doua zi dimineață, întreaga școală vorbea despre incendiu.
Televiziunile locale prezentaseră intervenția.
Iar numele meu apărea peste tot.
Când am intrat în clasă, s-a făcut liniște.
Aceiași colegi care râseseră cu o seară înainte își coborau acum privirea.
Violeta s-a apropiat încet.
Avea ochii în lacrimi.
— Marina…
Îmi pare rău.
Am fost îngrozitoare cu tine.
Am ridicat privirea din caiet.
— Sper doar să nu mai faci niciodată pe altcineva să se simtă așa cum m-am simțit eu.
Ea a dat din cap fără să poată spune nimic.
În pauză, Robert a venit spre mine.
Ținea în mână o cutie mică de ciocolată.
— Mama m-a rugat să ți-o dau.
Și… vreau să-mi cer și eu iertare.
Trebuia să te apăr.
N-am făcut-o.
L-am privit câteva clipe.
— Uneori, cel mai mult doare tăcerea celor care puteau spune un singur cuvânt.
Robert a lăsat capul în jos.
Știa că aveam dreptate.
În ziua aceea am înțeles un lucru pe care nicio rochie scumpă nu l-ar fi putut învăța.
Hainele pot atrage priviri.
Dar caracterul este cel pe care oamenii și-l amintesc o viață întreagă.