Mașina s-a oprit chiar în fața porții.
Portiera s-a deschis încet.
Am rămas fără aer.
— Matei…
Fiul meu cobora din mașină, mai slab decât îl știam și cu o cicatrice vizibilă pe frunte.
Am început să plâng înainte să ajungă lângă mine.
El m-a strâns în brațe atât de tare, încât pentru o clipă am uitat de toate lunile de suferință.
— Mamă… iartă-mă.
Am crezut că au ajuns mesajele mele.
L-am privit fără să înțeleg.
— Ce mesaje?
— După accident am stat aproape trei luni în spital. Telefonul s-a distrus, iar compania trebuia să vă anunțe. Când am putut pleca, primul drum a fost acasă.
În clipa aceea a observat garajul.
Apoi salteaua veche.
Cutiile.
Pătura cu care mă înveleam noaptea.
Chipul lui s-a schimbat.
— Mamă…
De ce sunt lucrurile tale aici?
Am coborât privirea.
— Nu mai locuiesc în casă.
Ușa s-a deschis.
Rita a ieșit zâmbind.
— Matei!
Doamne… ești viu!
A încercat să-l îmbrățișeze.
El a făcut un pas înapoi.
— Cine doarme în casa mea?
Rita a ezitat.
— Eu…
— Nu despre tine am întrebat.
În acel moment, în ușă a apărut Bill.
În tricoul lui Matei.
Fiul meu a rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi s-a întors spre mine.
— Spune-mi că nu este adevărat.
Lacrimile mele au fost singurul răspuns de care a avut nevoie.
Matei a intrat în casă.
— Aveți zece minute să vă strângeți lucrurile.
Rita a început să plângă.
— Nu înțelegi! Credeam că ai murit!
— Chiar dacă aș fi murit…
Casa aceasta era a mamei mele.
Nu aveai niciun drept să o alungi.
— Bill nu avea unde să stea…
— Atunci trebuia să-i cauți o chirie.
Nu să-mi trimiți mama în garaj.
Bill și-a luat geaca fără să spună un cuvânt.
Știa că nu avea ce explica.
Rita a încercat să se apropie de Matei.
— Putem vorbi…
— Avocatul meu va vorbi cu tine.
Eu nu mai am nimic de spus.
În aceeași zi, Rita a părăsit casa.
După câteva săptămâni, actele de divorț au fost depuse.
Matei nu a încercat niciodată să o convingă să se întoarcă.
Încrederea dispăruse pentru totdeauna.
În schimb, în fiecare dimineață venea în bucătărie și mă îmbrățișa înainte să plece la serviciu.
Într-o zi mi-a spus încet:
— Mamă… când am plecat în Anglia, ți-am cerut să ai grijă de Rita.
N-am știut că, de fapt, tu aveai nevoie să aibă cineva grijă de tine.
I-am zâmbit și i-am luat mâna.
— Important este că te-ai întors.
Restul se poate repara.
Și, pentru prima dată după multe luni, casa aceea a redevenit un cămin.