Bărbatul mă privea fără să clipească.
Ținea în mână o fotografie veche.
Mâinile îi tremurau.
— Cum ai spus că o cheamă pe mama ta?
— Maria.
Maria Dima.
A închis ochii pentru o clipă.
Când i-a deschis din nou, erau plini de lacrimi.
— Câți ani ai, băiete?
— Șase.
— Tatăl tău?
Am lăsat privirea în pământ.
— N-am avut niciodată unul.
Bărbatul și-a dus mâna la piept.
— Eu sunt Nicu.
Cu mulți ani în urmă…
am fost tatăl care și-a abandonat copilul.
Iar Maria este fiica mea.
Nu înțelegeam prea bine ce însemna asta.
Știam doar că omul acela plângea.
Și că mă privea de parcă mă căutase toată viața.
— Du-mă la ea.
Te rog.
Am fugit împreună spre apartamentul nostru.
Când am intrat, salvarea tocmai sosise.
Mama era întinsă pe canapea, iar medicul îi lua tensiunea.
Nicu a rămas nemișcat în ușă.
— Maria…
Mama și-a ridicat încet privirea.
Pentru câteva secunde a crezut că visează.
— Tată…
A fost singurul cuvânt pe care a reușit să-l spună.
Nicu s-a apropiat încet.
Avea lacrimi pe obraji.
— Nu merit să-mi spui așa.
Te-am căutat ani întregi.
Prea târziu.
Prea rușinat.
Iartă-mă dacă poți.
Mama l-a privit mult timp fără să spună nimic.
Apoi medicul a intervenit.
— Discuțiile pot continua mai târziu.
Pacienta trebuie dusă imediat la spital.
Nicu s-a întors spre doctor.
— Merg și eu.
Și plătesc tot ce este nevoie.
Absolut tot.
În zilele următoare, Nicu nu a lipsit nicio clipă din spital.
Vorbea cu medicii.
Cumpăra medicamentele.
Stătea lângă mine în sala de așteptare.
Într-o seară mi-a spus încet:
— Știi…
Am ratat șansa să fiu un tată bun pentru mama ta.
Dar dacă ea îmi va permite…
aș vrea să fiu un bunic pentru tine.
L-am îmbrățișat fără să răspund.
Uneori, copiii iartă mai repede decât adulții.
După două săptămâni, mama a fost externată.
Slăbită.
Dar zâmbea din nou.
În fața blocului ne aștepta Nicu.
Lângă el era o mașină plină cu sacoșe.
Alimente.
Haine.
Rechizite.
Și un ghiozdan nou.
— Pentru prima ta zi de școală, Matei.
Am rămas cu ochii mari.
Nu mai văzusem niciodată un ghiozdan atât de frumos.
Mama a început să plângă.
— Nu trebuia…
Nicu a clătinat din cap.
— Trebuia de mulți ani.
Doar că am ajuns prea târziu.
Viața nu s-a schimbat peste noapte.
Mama a avut nevoie de luni întregi ca să se facă bine.
Dar nu mai eram singuri.
În fiecare duminică mergeam împreună la biserică.
Într-o zi, l-am întrebat pe bunicul:
— Crezi că Dumnezeu chiar m-a auzit?
El a zâmbit și mi-a pus mâna pe umăr.
— Da.
Doar că uneori răspunsul Lui vine prin oameni care au nevoie, la rândul lor, de o a doua șansă.
Atunci am înțeles că, în dimineața în care am aprins o lumânare pentru mama, Dumnezeu nu doar că îi salvase viața.
Îi adusese înapoi și tatăl pe care îl pierduse cu mulți ani înainte.