Maria a trimis mesajul chiar în acea seară.
Nu știa cine era persoana pe care o chemam.
Știa doar că vocea mea nu lăsa loc de îndoială.
A doua zi dimineață, ușa salonului s-a deschis încet.
O femeie trecută de șaizeci de ani a intrat cu pași hotărâți.
Era mătușa Ileana, singura rudă care îmi mai rămăsese.
M-a îmbrățișat cu grijă, iar când i-am povestit ce îmi șoptise Ovidiu lângă pat, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Nu-l lăsăm să scape, mamă. Jur.
Am dat din cap.
— În geanta mea este mapa albastră. Du-o imediat la avocatul meu. Spune-i că vreau să pună în aplicare toate instrucțiunile pe care le-am lăsat acolo.
Mătușa n-a pus nicio întrebare.
A plecat imediat.
În aceeași după-amiază, Ovidiu a revenit în salon cu același buchet de flori și aceeași mască de soț devotat.
S-a apropiat de pat.
— Cum te simți, iubito?
L-am privit direct în ochi.
— Mai bine decât crezi.
Pentru o clipă a părut neliniștit.
Dar și-a revenit imediat.
Două zile mai târziu, exact când medicii pregăteau transferul meu către o clinică din Cluj pentru un tratament nou, avocatul meu a sosit la spital.
Avea în mână un dosar gros.
— Doamnă Lia, toate documentele au fost semnate și înregistrate.
Ovidiu s-a ridicat imediat.
— Despre ce documente vorbiți?
Avocatul s-a întors calm spre el.
— Doamna Lia și-a modificat testamentul și a reorganizat întreaga structură a patrimoniului.
Fața lui Ovidiu s-a albit.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că, indiferent ce se va întâmpla, dumneavoastră nu veți moșteni nimic.
Salonul a rămas în tăcere.
— Nu… este imposibil!
— Totul este perfect legal.
Casa, firma, economiile și investițiile vor finanța o fundație pentru pacienții cu boli hepatice și un centru destinat persoanelor vârstnice fără sprijin.
Dumneavoastră nu figurați printre beneficiari.
Ovidiu a început să țipe.
M-a acuzat că l-am trădat.
Am zâmbit pentru prima dată după multe luni.
— Nu eu te-am trădat, Ovidiu.
Tu ai făcut-o în clipa în care ai început să-mi numeri averea înainte să-mi numeri zilele de viață.
N-a mai găsit niciun răspuns.
În acea după-amiază am plecat spre Cluj.
Tratamentul a fost greu.
Au urmat luni întregi de luptă, dar organismul meu a răspuns mai bine decât speraseră medicii.
Un an mai târziu am revenit acasă.
Mai slabă.
Cu o cicatrice în plus.
Dar vie.
În ziua în care am inaugurat fundația, Maria și mătușa Ileana au fost primele pe care le-am invitat.
Fără ele n-aș fi avut curajul să lupt.
Atunci am înțeles că averea nu valorează nimic dacă ajunge în mâinile omului nepotrivit.
Iar uneori cea mai puternică răzbunare nu este să distrugi pe cineva.
Ci să supraviețuiești și să nu-i lași nimic din ceea ce a crezut că va câștiga.