Au trecut trei ani de atunci.
Trei ani în care n-am primit niciun telefon de la Cătălin.
Nicio întrebare.
Nici măcar un „Ce mai faci?”.
În schimb, în fiecare dimineață, tanti Ruxandra mă aștepta pe prispă cu două căni de cafea.
Spunea că nu-i place să bea singură.
Eu știam că mă aștepta pe mine.
În zilele bune lucram împreună în grădină.
În cele grele îi făceam ceai și o ascultam povestind despre tinerețea ei.
Când o lua inima și se simțea rău, o urcam într-un taxi și mergeam cu ea la Urgențe.
Nu plecam niciodată până nu o vedeam zâmbind din nou.
Iar ea îmi lăsa, aproape în fiecare dimineață, câte un bilețel lipit pe ușa camerei mele.
„Să mănânci ceva cald.”
„Nu uita că meriți să fii iubită.”
„Ești mai puternică decât crezi.”
Le-am păstrat pe toate.
În iarna trecută, tanti Ruxandra s-a stins liniștită, în somn.
Am simțit că îmi pierdeam mama pentru a doua oară.
După înmormântare, notarul m-a chemat la birou.
Credeam că trebuie doar să semnez niște acte.
În schimb, mi-a întins un testament.
Casa.
Prispa.
Grădina.
Totul rămânea al meu.
Ultima ei dorință era scrisă simplu.
„Pentru că mi-ai fost fiică atunci când n-am avut una.”
Am plâns mult în ziua aceea.
Dar n-am spus nimănui.
Nu mai aveam cui.
Sau cel puțin așa credeam.
Două luni mai târziu, într-o dimineață, cineva a bătut la ușă.
Când am deschis, am rămas fără cuvinte.
În prag stăteau Cătălin și mama lui.
Cu două genți mari lângă picioare.
Și cu zâmbete pe care nu le mai văzusem niciodată.
— Am auzit că ai moștenit casa.
Ne-am gândit că e timpul să uităm trecutul.
Familia trebuie să rămână împreună.
M-am uitat la bagajele lor.
Apoi la fețele lor.
Nu mai era urmă de superioritate.
Doar interes.
Le-am făcut loc să intre.
Au început imediat să privească prin camere.
Soacra mea atingeam mobila cu vârful degetelor.
Cătălin se uita prin curte, de parcă ar fi vrut să afle cât valorează fiecare colț.
— Poftiți în sufragerie, le-am spus.
Am ceva să vă arăt.
Pe masa din mijloc îi așteptau toate actele casei.
Testamentul.
Fotografiile cu mine și tanti Ruxandra.
Chitanțele de la spital.
Și un teanc gros de bilețele scrise de mâna ei tremurată.
Cătălin a luat primul testamentul.
L-a citit încet.
Fața i s-a schimbat.
— Cine era femeia asta?
— Omul care m-a strigat pe nume atunci când voi mă strigați doar „fată”.
N-a mai spus nimic.
Am privit-o pe fosta mea soacră.
Ținea ochii în podea.
Pentru prima dată nu mai avea niciun răspuns.
Cătălin a făcut un pas spre mine.
— Putem să o luăm de la capăt…
Casa e destul de mare pentru noi.
Am zâmbit.
Un zâmbet liniștit.
— Ai dreptate.
Casa e mare.
Dar nu suficient de mare pentru oamenii care și-au amintit de mine doar după ce au aflat că am ceva de moștenit.
M-am dus la ușă și am deschis-o larg.
— Vă rog.
Drumul este același pe care m-ați lăsat să plec acum trei ani.
Au ieșit fără să mai spună nimic.
I-am privit până când mașina lor a dispărut după colț.
Apoi m-am întors în casă.
Am luat unul dintre bilețele.
L-am citit încă o dată.
„Ești mai puternică decât crezi.”
Am zâmbit printre lacrimi.
De data aceasta nu mai eram singură.
Casa aceea era plină de amintirea singurului om care mă făcuse să mă simt din nou acasă.