Am rămas pe treapta rece de lângă cutiile poștale cu telefonul strâns în palmă.
De sus se auzeau lovituri în ușa băii.
Robert striga tot mai tare.
— Cătălina! Deschide! Ai înnebunit?
N-am răspuns.
Primul care a ajuns a fost Marian.
Soțul Doinei.
Coborâse în grabă de la etajul doi, încă îmbrăcat în salopeta de lucru.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat speriat.
— Te rog doar să ai răbdare.
Mai urcă cineva și mergem împreună.
Nu m-a întrebat nimic altceva.
Poate văzuse deja pe fața mea că niciun cuvânt nu putea schimba ceea ce urma.
La câteva minute a venit și Camelia.
Prietenă din liceu.
Avocată.
S-a uitat la mine o singură clipă.
— Sunt înăuntru?
Am dat din cap.
— În baie.
Și-a lăsat ușor mâna pe umărul meu.
— Nu explica nimic.
Lasă adevărul să vorbească singur.
Mama a ajuns ultima.
Respira greu după ce urcase scările în fugă.
M-a prins de braț.
— Ce-ai pățit, mamă?
— Hai sus…
Atât i-am spus.
Am urcat toți patru.
În apartament era o liniște apăsătoare.
Din spatele ușii băii se auzeau doar bătăi în lemn.
— Cătălina!
Jur că nu e ce crezi!
Deschide!
Când Robert a auzit pașii pe hol, vocea i s-a schimbat.
— Cine mai e acolo?
N-a răspuns nimeni.
Marian privea ușa fără să clipească.
Apoi a spus încet:
— Doina…
Ești acolo?
S-a făcut o liniște atât de adâncă, încât parcă nici apa nu se mai auzea.
După câteva secunde, din spatele ușii a venit o voce stinsă.
— Marian…
Atât.
Un singur cuvânt.
Dar în el încăpeau cincisprezece ani de minciuni.
L-am văzut pe Marian cum își pierde culoarea din obraji.
S-a sprijinit de perete.
N-a țipat.
N-a înjurat.
Doar și-a plecat capul.
Camelia s-a apropiat de mine.
— Acum.
Am introdus cheia în broască.
Am răsucit-o încet.
Același clic sec.
Am deschis larg ușa.
Robert și Doina stăteau în picioare, îmbrăcați în grabă, fără să îndrăznească să ridice ochii.
Nimeni n-a spus nimic.
Nu mai era nevoie.
Adevărul era chiar în fața noastră.
Doina a trecut pe lângă mine cu privirea în pământ.
S-a oprit o clipă în dreptul lui Marian și a încercat să-i atingă brațul.
El s-a tras încet înapoi.
Fără ceartă.
Fără scandal.
Doar cu o durere pe care n-am s-o uit niciodată.
Robert a făcut un pas spre mine.
— Cătălina…
Lasă-mă să-ți explic.
L-am privit pentru câteva secunde.
Apoi am dat din cap.
— Nu mie.
De astăzi înainte vorbești doar cu avocata mea.
Camelia a făcut un pas în față.
Robert a înțeles atunci că nu mai era nimic de salvat.
În aceeași seară i-am strâns hainele într-un geamantan și l-am lăsat în fața ușii.
Mama a rămas cu mine peste noapte.
N-am vorbit aproape deloc.
A doua zi dimineață am găsit cheia de rezervă pe care i-o dădusem Doinei cu ani în urmă.
Era strecurată pe sub ușă.
Am ținut-o câteva clipe în palmă.
Apoi am aruncat-o.
Nu pentru că voiam să uit.
Ci pentru că unele uși, odată închise, nu mai trebuie deschise niciodată.