Am rămas nemișcat.
Toată furia cu care ieșisem în curte s-a risipit într-o clipă.
Fiul meu nu se uita la mine ca un copil care fusese prins făcând o prostie.
Se uita ca un copil care se temea că tatăl lui îi va lua singurul motiv de speranță.
Elena încă îi ținea mâna.
N-o strângea.
Doar era acolo.
Pregătită să-l prindă dacă ar fi căzut.
— Domnu’ Răzvan… a spus încet.
Îmi pare rău dacă am greșit.
Dar Tudor poate.
Știu că poate.
Am vrut să-i răspund.
Să-i spun că nu era treaba ei.
Că doctorii știu mai bine.
Că pentru asta nu fusese angajată.
Dar n-am mai reușit.
Privirea lui Tudor mă țintuia locului.
— Tati…
Nu te supăra…
Voiam doar să te surprind.
Mi s-a pus un nod în gât.
M-am uitat la cârjele lui.
Erau aruncate în iarbă.
Pentru prima dată după doi ani.
Și am înțeles ceva ce refuzasem să văd.
Eu nu fugeam de cârje.
Fugeam de neputința mea.
M-am apropiat încet.
M-am lăsat în genunchi în praful curții și l-am luat în brațe.
Îi simțeam inima bătând nebunește.
— Sunt mândru de tine, fiule.
Tudor a rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi a început să plângă.
— Credeam că te superi…
Elena și-a șters ochii cu colțul șorțului și s-a întors discret cu spatele.
Am privit-o.
— De când faceți asta?
— De aproape două luni.
La început doar se ridica lângă tocul ușii.
Apoi făcea câte un pas.
Nu l-am obligat niciodată.
El a vrut.
Doar avea nevoie să creadă că poate.
Am rămas în curte până s-a lăsat seara.
Pentru prima dată după foarte mult timp n-am mai răspuns la niciun telefon.
A doua zi am plecat de la firmă la ora cinci.
Și în ziua următoare la fel.
În fiecare seară ieșeam în curte.
Elena îl ținea de o mână.
Eu îl așteptam câțiva pași mai în față.
Tudor își lăsa cârjele în iarbă și pornea spre mine.
Uneori cădea.
Se ridica singur.
Alteori reușea încă un pas.
Și încă unul.
Într-o dimineață de aprilie, Elena s-a uitat spre mine și a zâmbit.
— Astăzi nu mai are nevoie de mine.
S-a dat un pas înapoi.
Tudor s-a uitat la cârje.
Le-a lăsat să cadă pe alee.
Apoi a pornit.
Un pas.
Încă unul.
Brațele îi tremurau.
Respira greu.
La jumătatea drumului s-a împiedicat și a căzut.
Am vrut să alerg.
Elena m-a oprit doar din privire.
Tudor s-a ridicat singur.
A râs.
Un râs pe care nu-l mai auzisem de doi ani.
Și a pornit din nou spre mine.
— Tati!
Pot să merg!
Tati, uite!
Pot să merg!
În clipa aceea m-au lăsat picioarele.
Am căzut în genunchi și am început să plâng.
Nu-mi mai păsa cine mă vede.
Nu-mi mai păsa că eram omul care ridicase zeci de blocuri.
În fața mea venea încet fiul meu.
Pas cu pas.
Și fiecare pas ștergea câte puțin din cei doi ani în care lipsisem din viața lui.
Când a ajuns în brațele mele, l-am strâns atât de tare încât a râs.
Peste umărul lui am văzut-o pe Elena.
Plângea și ea.
M-am apropiat și am îmbrățișat-o.
— Mulțumesc…
Nu doar pentru că l-ai ajutat să meargă.
Ci pentru că ai rămas lângă el atunci când eu n-am avut puterea s-o fac.
Ea a zâmbit printre lacrimi.
— Eu doar i-am ținut mâna.
Restul l-a făcut el.
Și dumneavoastră…
Că v-ați întors acasă.
De atunci, Tudor merge singur.
Mai șchiopătează uneori.
Mai obosește.
Dar în fiecare seară mă găsește acolo unde ar fi trebuit să fiu încă de la început.
La capătul aleii.
Așteptându-l.