Am desfăcut încet ceasul de la mână.
Îl cumpărasem ca să impresionez.
Ca să demonstrez tuturor că băiatul sărac din Hârlău ajunsese cineva.
L-am privit câteva clipe.
Apoi l-am lăsat să cadă în praful din curte.
Nu mai însemna nimic.
Abia atunci Raluca m-a privit pentru prima dată altfel.
Nu cu iertare.
Ci cu mirare.
— De ce ai venit, Cătăline? m-a întrebat încet.
Am înghițit în sec.
— Ca să te umilesc…
N-a părut surprinsă.
Doar și-a plecat privirea.
— Știam.
Cuvântul acela m-a lovit mai tare decât orice reproș.
M-am uitat din nou la cele două fetițe.
— Cine sunt? am întrebat aproape fără glas.
Raluca n-a răspuns.
În schimb, mama ei s-a apropiat sprijinindu-se în baston.
— În noaptea în care am aflat că e însărcinată, te-a sunat de cincisprezece ori. Tu n-ai răspuns nici măcar o dată.
Am simțit că pământul fuge de sub picioarele mele.
Mi-am amintit perfect.
Numărul necunoscut.
Telefonul pe care îl respinsesem iar și iar.
Crezusem că e cineva care mă caută pentru bani.
Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că era ea.
Raluca și-a șters o lacrimă.
— Dimineața mi-am spus că, dacă n-ai răspuns nici după atâtea apeluri, înseamnă că ai ales.
N-am găsit niciun cuvânt.
Niciunul.
Una dintre fetițe s-a apropiat încet de mine.
Ținea ceva ascuns la spate.
— Mami spune că nu e frumos să umblu prin lucrurile ei…
Mi-a întins o fotografie.
Era ruptă în două și lipită la loc cu o bandă veche.
În fotografie eram eu și Raluca, râzând la bâlciul din Hârlău cu mulți ani în urmă.
Am simțit că-mi ard ochii.
— De ce ai păstrat-o?
Raluca a rămas câteva secunde tăcută.
— Pentru că fetele mă întrebau cine este tata.
Și n-aveam altă fotografie cu tine.
Am izbucnit în plâns.
Nu-mi mai păsa cine mă vede.
Nu-mi mai păsa de mașină.
De bani.
De ceas.
De nimic.
În ziua aceea n-am mai plecat.
Am urcat pe acoperișul casei și am început să schimb tabla ruginită.
A doua zi am reparat gardul.
După aceea am curățat curtea.
Am reparat fântâna.
Am vopsit casa în alb, cu ferestre albastre, așa cum fusese odinioară.
Vecinii se uitau peste gard și șușoteau.
Dar pentru prima dată în viață nu mă interesa ce spune satul.
Ana și Ioana au început încet să se apropie de mine.
Îmi aduceau apă când lucram.
Îmi țineau cuiele.
Îmi puneau întrebări despre oraș.
Într-o seară, Ioana s-a apropiat și m-a întrebat:
— Nene… dumneata rămâi?
M-am uitat spre Raluca.
Avea ochii umezi, dar nu spunea nimic.
— Dacă mă lăsați… rămân.
N-a fost o împăcare peste noapte.
Raluca nu m-a iertat ușor.
Și avea dreptate.
Paisprezece ani nu pot fi șterși cu o renovare și câteva scuze.
Am rămas în sat.
Mi-am deschis un atelier.
Munceam ziua, iar seara mă întorceam acasă și le ajutam pe fete la teme.
Lunile au trecut.
Într-o noapte, după ce le-am învelit înainte de culcare, Ioana a șoptit fără să-și dea seama:
— Noapte bună… tata.
Am încremenit.
N-am răspuns.
Mi-era teamă că, dacă spun ceva, va crede că a greșit.
Dar ea a zâmbit și a închis ochii.
După câteva săptămâni și Ana a început să-mi spună la fel.
Fotografia ruptă și lipită este și astăzi pe peretele din bucătărie.
Nu am schimbat-o niciodată.
Îmi amintește în fiecare zi că o singură decizie poate schimba o viață.
Sau patru.
Uneori mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi răspuns măcar la unul dintre cele cincisprezece apeluri din noaptea aceea.
Nu voi afla niciodată.
Dar în fiecare dimineață, când cele două fete îmi spun „tată”, înțeleg că viața mi-a oferit o a doua șansă.
Și de data asta n-am de gând s-o mai pierd.