Matei m-a privit câteva secunde fără să clipească.
Apoi a zâmbit foarte puțin.
— Pentru că ea m-a ales.
Am rămas nemișcată.
Nu înțelegeam.
El a continuat să vorbească atât de firesc, încât părea că îmi explică cel mai simplu lucru din lume.
— M-am rătăcit într-o zi prin cimitir. Plângeam. M-am uitat la toate pozele… dar numai ea se uita la mine.
Am simțit un nod în gât.
— Și de atunci vii aici?
A dat din cap.
— Da. Ea mă ascultă. Nu mă ceartă niciodată.
N-am mai putut spune nimic.
Am ieșit pe hol și m-am sprijinit de perete.
În clipa aceea am înțeles că băiețelul acesta nu avea nevoie doar de un acoperiș.
Avea nevoie de cineva care să-l țină de mână.
În aceeași seară am scos un dosar gol din bibliotecă.
Pe copertă am scris un singur nume.
Matei.
A doua zi am mers la Direcția pentru Protecția Copilului.
Nu a fost deloc simplu.
Mi-au spus că este nevoie de cursuri, anchete sociale, acte, adeverințe și luni întregi de așteptare.
Le-am făcut pe toate.
Au urmat cinci luni în care alergam de la școală la instituții, de la medic la notar, de la cursuri înapoi acasă.
Între timp îl vizitam pe Matei în fiecare săptămână.
La început nu vorbea aproape deloc.
Stătea cu mașinuța lui fără o roată în palmă și privea pe fereastră.
Încet, însă, lucrurile au început să se schimbe.
Într-o zi a mâncat un covrig în fața mea.
În alta mi-a arătat un desen.
Era aceeași femeie de pe mormânt.
Dar de data aceasta avea două aripi mari.
— Acum poate să mă vadă mai bine, mi-a spus.
Pentru prima dată de când îl cunoscusem, a zâmbit.
Un zâmbet atât de scurt, încât aproape am crezut că mi l-am imaginat.
În martie a venit și vestea pe care o așteptam.
Puteam să-l iau acasă.
M-am dus după el cu un ghiozdan nou pe bancheta din spate și cu inima bătând ca la primul examen din viață.
Și-a strâns puținele lucruri în câteva minute.
Mașinuța fără o roată a pus-o în buzunar.
Înainte să ieșim din oraș, m-a rugat:
— Putem să mergem întâi la cimitir?
Am cumpărat o singură garoafă albă.
A ales-o chiar el.
Ajuns lângă cruce, a așezat floarea cu mare grijă.
A netezit-o cu palma și a rămas câteva clipe în tăcere.
Apoi a șoptit:
— Mulțumesc că m-ai ținut de mână până a venit ea. Acum am unde să dorm.
M-am întors cu spatele.
Nu voiam să mă vadă plângând.
Primele luni acasă n-au fost ușoare.
Matei se trezea de mai multe ori pe noapte și verifica dacă ușa era încuiată.
Ascundea felii de pâine sub pernă.
Adormea doar dacă mă auzea respirând.
Am dormit multe nopți într-un fotoliu, lângă patul lui.
Încet, frica a început să plece.
Într-o duminică făceam clătite în bucătărie.
Matei desena la masă.
La un moment dat mi-a întins foaia.
Pe ea erau două femei.
Una avea aripi.
Cealaltă îl ținea de mână.
Sub desen, cu litere strâmbe, scrisese un singur cuvânt.
„Mama.”
N-am mai fost în stare să spun nimic.
Clătitele s-au ars pe aragaz.
Le-am mâncat arse și n-am simțit nici gustul.
Astăzi, în fiecare duminică, mergem împreună la același mormânt.
Matei curăță piatra și îi povestește femeii ce a mai făcut peste săptămână.
Eu aprind o lumânare și mă uit la băiatul care odinioară venea singur în cimitir.
Nu știu dacă a fost întâmplare.
Nu știu dacă destinul i-a adus unul în calea celuilalt.
Știu doar atât.
Un copil care nu mai avea pe nimeni a găsit, lângă o cruce, speranța de care avea nevoie.
Iar eu am găsit, datorită lui, familia pe care credeam că n-o voi avea niciodată.
Uneori, cele mai importante întâlniri din viață se nasc în cele mai neașteptate locuri.