În prag era Ilie.
Avea ochii roșii și fața umflată de plâns. Tremura, de parcă mersese ore întregi prin frig, deși satul era la câteva sute de metri.
Nu îndrăznea să mă privească.
Ținea capul în pământ și își frământa mâinile.
— Pot să intru? a întrebat încet.
M-am dat un pas la o parte.
S-a așezat pe scaunul din bucătărie, acolo unde stătusem eu toată noaptea.
Au trecut câteva clipe fără să spună niciun cuvânt.
Apoi a ridicat privirea.
— Mama…
Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Iartă-mă.
Aseară am vrut doar să te rănesc.
N-am vorbit serios.
Tu ești singura mamă pe care am cunoscut-o cu adevărat.
Mi-am dus mâna la gură.
Nu puteam scoate niciun cuvânt.
Ilie s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
Era deja aproape cât tatăl lui.
Plângea ca un copil mic.
— Dacă n-ai fi fost tu… nici nu știu ce s-ar fi ales de noi.
Atunci am înțeles că, uneori, copiii spun cele mai grele vorbe tocmai oamenilor pe care îi iubesc cel mai mult.
Din ziua aceea nu mi-a mai spus niciodată altfel decât „mama”.
Anii au trecut.
Ilie a terminat școala și și-a întemeiat familia.
Nicoleta s-a făcut asistentă medicală.
Cătălin a rămas aproape de casă și s-a ocupat de gospodărie.
Larisa a fost mezina care i-a ținut pe toți uniți.
În casa noastră nu s-a făcut niciodată diferența între copiii născuți de mine și cei pe care i-am primit odată cu căsnicia.
Pentru mine au fost toți patru la fel.
I-am certat la fel.
I-am apărat la fel.
I-am iubit la fel.
După aproape treizeci de ani de căsnicie, Vasile s-a stins într-o dimineață de noiembrie.
Casa a rămas dintr-odată prea mare și prea tăcută.
La înmormântare au venit toți cei patru copii.
Au stat unul lângă altul, cu lacrimi în ochi.
Nimeni n-ar fi putut spune care era copilul meu după sânge și care nu.
Durerea era aceeași pe toate chipurile.
După ce au trecut lunile cele grele, mă temeam că fiecare își va vedea de viața lui.
Dar s-a întâmplat exact invers.
În fiecare dimineață primul telefon este de la Ilie.
— Mama, ai mâncat?
— Ți-ai luat pastilele?
— Îți trebuie ceva din oraș?
Nicoleta vine aproape în fiecare sâmbătă cu o oală de ciorbă.
— N-ai voie să gătești doar pentru tine.
Cătălin îmi repară orice se strică prin curte înainte să apuc să-i spun.
Larisa mă sună în fiecare seară.
Anul trecut, de ziua mea, au venit toți patru împreună cu nepoții.
Au întins masa în curte, exact cum făceam pe vremea lui Vasile.
La sfârșitul zilei, Ilie mi-a întins un pachet.
— Deschide-l, mamă.
Înăuntru era o plăcuță din lemn, lucrată de mână.
Pe ea erau gravate doar câteva cuvinte:
„Pentru mama care ne-a ales.”
N-am mai putut să citesc nimic după aceea.
Lacrimile îmi încețoșaseră privirea.
Am prins plăcuța pe peretele din bucătărie.
În fiecare dimineață, când pun ibricul pe foc, o văd.
Și îmi aduc aminte de fata de 23 de ani care intra speriată într-o casă cu trei copii străini și se întreba dacă va fi vreodată acceptată.
Vecina care spunea că m-am dus „la casa gata” n-a înțeles niciodată adevărul.
Eu n-am primit o casă gata.
Am primit trei suflete rănite.
Și mi-a luat ani întregi să le câștig încrederea.
Dar dacă m-ar întreba cineva astăzi dacă aș lua aceeași hotărâre, aș răspunde fără să clipesc:
Da.
Pentru că mama nu este întotdeauna femeia care îți dă viață.
De multe ori, este femeia care alege, zi după zi, să rămână lângă tine.