— Tată…
Atât a reușit să spună mama, înainte să-i dea telefonul lui.
La celălalt capăt al firului se auzea doar vântul și zgomotul valurilor.
Tata respira greu. Îl cunoșteam prea bine. Nu era omul care să plângă sau să-și arate emoțiile.
Au trecut câteva secunde în care n-a spus nimic.
Apoi l-am auzit.
— Măi, băiete… e mai mare decât mi-am imaginat-o vreodată…
Vocea i s-a frânt.
N-am mai auzit nimic câteva clipe.
Doar valurile.
Și respirația lui.
Mai târziu mi-au povestit tot ce se întâmplase.
După ce au lăsat bagajele la pensiune, n-au avut răbdare nici măcar să se odihnească.
Au pornit direct spre faleză.
Tata mergea încet, cu mâinile la spate, privind în pământ.
Mama îl tot grăbea.
— Hai, Costele, că imediat ajungem.
Și, dintr-odată, s-a deschis marea în fața lor.
Nesfârșită.
Albastră.
Liniștită.
Au rămas amândoi pe loc.
Tata și-a scos încet șapca de pe cap, exact cum făcea când intra în biserică.
A rămas cu ea strânsă în mâini și a privit în față fără să spună nimic.
Mama și-a dus palma la gură.
Lacrimile îi curgeau fără să le șteargă.
După câteva clipe, tata a șoptit:
— Lenuțo… uite câtă apă poate să fie pe lumea asta…
Au coborât încet pe plajă.
Și-au scos încălțările și au intrat desculți în nisip.
Primul val i-a atins peste glezne.
Mama a tresărit și a început să râdă.
Tata a stropit-o cu apă.
Ea l-a fugărit câțiva pași.
Oamenii din jur îi priveau și zâmbeau.
Doi oameni trecuți de șaizeci de ani se bucurau ca doi copii care descopereau lumea pentru prima dată.
Seara, mama mi-a trimis o fotografie.
Nu era perfectă.
Era făcută cu un telefon vechi.
Dar era cea mai frumoasă fotografie pe care am primit-o vreodată.
Ei doi, văzuți din spate, ținându-se de mână pe malul mării, cu papucii în mâini și soarele coborând încet peste apă.
M-am uitat la fotografia aceea în autobuz și am început să plâng.
Nu mi-a păsat că lumea se uita la mine.
După două zile s-au întors acasă.
I-am așteptat în gară.
Când a coborât din tren, tata a venit direct spre mine.
Nu era omul care să îmbrățișeze.
Dar atunci m-a strâns tare de tot.
Cu vocea tremurată mi-a spus la ureche:
— Mulțumesc, băiete… Credeam că n-o să apuc niciodată să văd marea.
N-am fost în stare să spun nimic.
Doar l-am îmbrățișat și eu.
Au trecut zece ani de atunci.
Am câștigat mult mai mulți bani decât primul salariu.
Mi-am cumpărat mașină.
Am fost în concedii.
Mi-am luat lucruri la care nici nu visam când eram copil.
Dar niciunul dintre ele nu mi-a adus bucuria pe care mi-au adus-o cele două zile petrecute de părinții mei la mare.
Și astăzi, când tata vorbește despre acel drum, i se luminează chipul.
Iar fotografia aceea este primul lucru pe care îl mut pe fiecare telefon nou.
Pentru că uneori cea mai valoroasă investiție nu este în noi.
Este într-o amintire pe care cei care ne-au crescut o vor purta în suflet toată viața.